Draga Anonimule,
Daca as putea sa dorm acum...
Este ora 3, 3 dimineata, o ora magic de tragica in care ochii refuza sa mi se inchida. Ma tem de cosmaruri, si de intunercul din jurul meu care ameninta sa ma inghita. Refuz sa mai sper la vreun vis placut in ce-a ramas din noaptea asta. M-am intors la vechile obiceiuri... Si totusi, ma simt atat de vie! Chiar si fara odihna pe care altcandva as fi cerut-o cu disperare, ma simt decent. La lumina ecranului, venele mi se reliefeaza pe mainile palide. Degetele imi tremura pe taste, dar adrenalina acestei nopti nedormite imi pulseaza prin corp ca un foc pe care nu vreau sa-l opresc. As putea chiar sa astept rasaritu! Pana la urma, 2 ore si 45 de minute nu constituie o diferenta insurmontabila
Si totusi, in afara sigurantei ce mi-o confera patura, vederea mi- e incetosata. Nu e grav, dar nu imi pot da seama la ce grad de deziluzie am ajuns, incat sa imi pierd noaptea, somnul, contempland, in scris sau nu, actiunile unei zile pe care nu le voi respecta oricum. Nu imi este greu sa inteleg acum de ce parintii mei se straduiesc sa ma faca sa adorm.... Noaptea, creierul meu e mai activ ca ziua, ma alert, mai atent; daca s-ar face scoala noaptea, poate as ajunge chiar sa-mi dau interesul, cine stie! Dar, deocamdata, interesul meu este sa nu fiu prinsa. Ce se intampla sub patura ramane sub patura.
Si asa, de la dereglarile mele de somn si cosmarurile iminente pe care le-as experimenta in clipa in care mi-as cobori pleoapele, ajungem din nou la el. La felul in care, cam prin perioada asta a anului trecut, in loc sa incerc sa remediez o prietenie, radeam cu el pe sub patura. Glumeam, ne plangeam unul celuilalt de necazurile zilnice, si sa nu uit glumele lui de la 3, cand insista sa dorm, sa ma odihnesc, si in loc sa ma convinga, ajungeam sa imi opresc cu greu rasul. Tin minte perioada de ninja, de examene si ce-Doamne-nu-am-mentionat, si ceea ce ma doare cel mai mult acum este faptul ca am impresia ca legatura aia dintre noi a fost mai efemera ca scurta viata a unui fluture. Neputinta imi cuprinde sufletul intr-o amortire agonizanta. Oare i-a pasat vreodata?
Anonimule, iubesc lumina dar nu sunt indragostita de ea. Lumina schimba perceptia mea asupra lumii. Si, de fiecare data cand ma trezesc dimineata si simt lumina din sufletele celor care ma inconjoara, ma trece un junghi de gelozie, intunecat ca si umbrele cu care tanjesc sa ma aseaman. Nimeni nu stie, nimeni nu ma opreste. Ma autodistrug in linistea mormantala a noptii care isi da ultima suflare inaint ca cerul azuriu sa fie strapuns de raze calde, trandafiriu-roscate, ce anunta inaltarea Soarelui pe bolta. Ma autodistrug atunci cand e greu sa mi se deosebeasca umbra de persoana, si ma pierd putin cate putin in briza uraganica ce navaleste prin orice crapatura, oricat de mica, cu fiecare secunda care trece si ma indeparteaza de scopurile mele egoiste. Nu sunt o persoana altruista. Cateodata uit sa-mi pese de cei din jur. Cateodata nu este important cati oameni sufera in urma mea, atata timp cat eu mi-am indepllnit scopul.
Draga Anonimule, sunt o persoana rea si ma urasc!
