Dragă anonimule,
Nu ți se pare ciudat că odată ce îți formezi o rutină, un tipar, timpul trece mai repede? Și nu îmi convine asta, nu vreau să treacă timpul, vreau să mă uite limbile ceasului pentru ca să rămân încremenită în perioada asta afurisită a vieții mele. Vreau să am o a doua șansă, să pot da clipe înapoi, să am puterea să modific unele alegeri pe care le-am făcut, greșite până la cer și înapoi.
Simt că mă dărâm, ca o căsuță din hârtie în bătaia vântului, însă în căderea liberă de care am parte se strecoară puțină euforie, adrenalina secundelor, minutelor, orelor în care mi se injectează fericire în suflet.
Am ajuns o drogată ordinară, mânată de vicii și de oameni ce în alte circumstanțe nu m-ar fi atins. Am ajuns atât de jos încât, dacă privesc cerul precum mă îndeamnă numeroasele grafitti-uri de prin București, zăresc doar o dungă de lumină încadrată de pereții prăpastiei. Aș vrea să îi cer mamei scuze, să o asigur că o iubesc, dar mi-e mai mereu greață și când sunt trează am fluctuații de comportament imense. Aș vrea să pot s-o fac să mă înțeleagă, aș vrea să pot să mă înțeleg.
Tânjesc după compania lui ca un dependent de heroină după următoarea sa doză, și, deși știu că nu îmi face exact bine, idealizez momentul revederii ca pe un dar de la miloșii zei. Zilele n-au fost multe de când a plecat, însă orele se târăsc și ceasul reîntâlnirii ticăie stricat. Am rămas în pană de noroc, în pană de speranță, în pană de motivație. Aș putea la fel de bine să să mor, am prea multă negativitate în mine, prea mult dezinteres.
Spre deosebire de copilul fascinat și care savura fiecare moment de viață ce îmi anima corpul cu un an în urmă, acum clipele sunt interminabile coșmaruri și nu le mai văd farmecul, nu mai înțeleg partea bună a lucrurilor pe care le fac. Parcă orice fac e o condamnare la moarte.
Și poate că, la final, n-a fi așa de groaznic. Dar drumul e lung, și nu știu cum să nu deraiez. Delirez.
Îmi țiuie urechile și încă sunt slab amețită. Cred că o să mă culc.
