Draga Anonimule,
Am ajuns la aceasta grava concluzie, ca spun "te iubesc" prea usor, ca am impresia ca iubesc mult prea repede, ca dau prea multa importanta unor gesturi minore.
Ar fi trebuit sa fie acesta primul "te iubesc", dar au fost altele inainte, si ma jeneaza ceea ce ti-am scris despre ele in parte deoarece realizez ca am romanticizat rahaturi ce trebuiau lasate in voia lor.
Primul "te iubesc" l-am spus in gandul meu unei persoane cu care n-aveam curajul sa vorbesc. Am asteptat cliseul fiecarui film de dragoste, la care nu m-am uitat niciodata pentru ca nu le suport, si mi-a murit pasiunea cand in loc sa se bage el in seama cu mine, si-a facut iubita si am scazut ca nivel de interes sub cel al peretilor scrijeliti ai scolii. Apoi, cumva, prin circumstante, am vorbit. De fiecare data, insa, cand se uita in directia mea, faceam pe dracu-n paispe si ma inroseam mai rau ca semaforul intr-o zi torida de vara.
Al doilea "te iubesc" a fost spus unei persoane care mi-l intorcea razand, oferindu-mi afectiune cum ii oferi unui catelus simpatia. Dupa mai multe luni de spus "te iubesc" in soapta, cand am fost confruntata cu faptul, hai sa fiu subtila, m-am cacat pe mine si m-am eschivat in orice mod posibil, negand pana la cer si inapoi. Apoi a inceput el sa imi spuna "te iubesc", si in strafundul sufletului meu as vrea sa il cred, dar nu pot.
Si acum, cand aceste doua cuvinte trebuiau sa insemne mult mai mult, cand sentimentele s-au intamplat a fi reciproce, mi-a fost mult prea usor sa o spun. Sa o spun si sa nu savurez greutatea acestei propozitii, sa o spun monoton, mecanic, in loc sa fi pastrat cuvintele potrivite pentru ocazia potrivita.
Concluzia, dragul meu Anonim, e ca sunt prea repezita si naiva si imi regret prostia si idealismul .
