Draga Anonimule,
Stii senzatia aia, cand ecoul interminabil al ploii se reflecta pe parcursul a mai multor saptamani, si simti ca innebunesti?
Ploua. Mda, e mijloc de iunie si cerul se rupe in tunete asurzitoare si fulgere intense dar sporadice. Si, nu stiu de ce, ma gandesc la el. Cine e el? Nu te intereseaza, si nu e importanta identitatea lui. Sa spunem doar ca e o persoana la care tin foarte mut. O persoana foarte, foarte suparata pe mine. Si, totusi, in loc sa imi rezolv probemele, prefer sa ma holbez in gol pe geamul intredeschis, privirea mea pierzandu-se alene printre rafalele de vant si ploaie torentiala.
Fara sa imi dau seama, zilele trec pe langa mine, cerul innorat si incarcat parca cu regretele unei lumi intregi intunecandu-se treptat, soarele, ascuns de vederea noastra, apunand intr-un mod posibil spectaculos. Ploua de saptamani bune. Unii oameni spun ca vine Apocalipsa. Eu nu sunt la fel de convinsa, de inversunata, de pregatita sa infrunt sfarsitul cu demnitate. Sunt lasa, si lasitatea mea ma scuteste din a ma remarca intr-o multime, pentru ca in mentalitatea bolnava a omului de secol XXI, anomaliile, exceptiile de la tiparul bine conturat a copiilor fara gandire, trebuie exterminate. Oricat de liber as putea sa gandesc, frica ma impinge sa-mi maschez aceasta latura. Este instinctul primordial de a supravietui.
Ploaia asta neobisnuit de lunga rasuna ritmic pe acoperis, pe pietre, pe trotuar, aceleasi batai si aceeasi melodie monotona caracteristica primaverii. Ma doare capul. Muzica deja nu mai ajuta, si nu-mi amintesc ultima data cand am mancat ceva, orice. Ma simt de parca existenta mea neimportanta isi bate joc de mine. Stiu ca, la un moment dat, am deschis televizorul. Pe langa vocea enervanta a reclamelor la produse proaste, aflandu-ma undeva la granita dintre plictiseala si durere infernala de cap, am decis sa dorm.
Doar ca stiam prea bine ca nu pot sa dorm cu puseele de ploaie asemanatoare cu cea din uragane.
Sa spunem, ipotetic, ca am luat prea multe pastile.
M-au dus la urgente, prin ploaia care jelea afara moartea stelelor de pe cer, printr-un trafic infernal de vineri seara. In ambulanta, lucrurile pareau sa treaca cu incetinitorul. Clipele, nimic nu mai avea sens. Mama mea plangea tremurat langa mine, iar eu nu ma regaseam in corpul acela distrus, muribund, a carui flacara se stinsese odata cu cresterea si maturizarea prea brusca. M-am rupt intre cine imi era cerut sa fiu si cine imi doream, cu adevarat, sa devin. N-am avut nicio intentie sa fiu o persoana rea, doar ca niciodata nu am considerat ca actiunile mele ar provoca reactiuni, si ar avea consecinte.
Frica ominescenta de moarte m-a atins, atunci, pe umar.
M-am trezit peste o sumedenie de ore, minute, secunde, zile; nu aveam cum sa tin socoteala. Stiu doar ca mi-era somn si aveam nevoie de mama. M-am uitat cat se poate de neametita in jur. Tuburi imi ieseau din maini, din gat, de peste tot, Doamne, ATAT DE MULTE TUBURI! M-am panicat, si am inceput sa respir superficial, inima imi batea mai tare ca cea a unei pasari colibri. Transpiratia incepuse sa imi curga pe spate ca o cascada de gheata pe langa fiorii pe care ii resimteam de la medicamente sau de la faptul ca efectiv era frig de ingheta apa in salonul de spital.
M-am gandit ca sunt singura, dar poate ca deliram, pentru ca in scurt timp m-am trezit cu bratele mamei mele in jurul toracelui meu spulberat, inlocuindu-le pe ale fricii, si dintr-o data n-a mai fost atat de intuneric. Tin minte ca oboseala ma coplesea si ma durea capul ingrozitor.
-Isi fac efectul somniferele... spusese asistenta.
-NU! Nu vreau sa adorm iar!
Si apoi am inchis ochii pentru ca era atat de greu sa imi mai tin pleoapele deschise, si nu gaseam rostul sa fac nimic.
Cand m-am trezit din nou mama dormea pe fotoliu, si o mana straina imi strangea mana stanga. La inceput, m-am panicat. Aproape devenisem isterica, atunci cand i-am vazut ochii. Senini, blanzi, calmi, compatimitori. Universuri mari si mici plutind in jurul lor. Era atat de neasteptata prezenta lui, si eram atat de data peste cap de faptul ca intre noi erau doar 7 centimetri, ca m-am ridicat in fund. In secunda aia, am vazut stele in jurul capului meu si punctisoare luminoase imi intepau retinele. Fata mea era prea aproape de a lui, atat de aproape incat ii simteam respiratia surprinsa pe fata mea. Nu realizam, nu intelegeam de ce, dintr-o data, ma simteam atat de euforica.
Si apoi m-a luat in brate, si m-am trezit plangand necontrolat, razand si plangand si eliberandu-ma de toate relele. El e antidotul, Anonimule. Antidotul la nebunia mea
Acum ploua din nou. Ploaia e grea, e curata, nostalgica, ploaia cade ca o mie de lacrimi ale unui cer singuratic, acoperit de nori spanzurati care scufunda lumea in starea lor mohorata.
Anonimule, stii senzatia aia cand iti doresti ceva atat de mult, incat ai face orice ca sa stii ca sentimentele iti sunt imbartasite? E ca o dependenta. E starea aia de plutire, de euforie, de pierdere de sine. El e dependenta mea, iar eu m-am pierdut in ochii lui.
