Dragă Anonimule,
Ca să înțelegi despre ce vorbesc în această oră de fericire exclusivistă și panică enormă
Suntem la apus.
Nu vorbesc la vreun sens metaforic, niciun mesaj ascuns, nimic. Atâta doar că soarele se prelinge printre norii care par dâre roșiatice pe un cer împânzit de scheletele copacilor. Am schimbat al treilea 335, sunt la Piața Presei și mă simt ca un pește între miliarde de alți pești, adică fără vreun sens anume.
Primul 335 l-am luat cu el, spre casă. Și n-am vorbit prea mult. Adică am atâtea să îi spun, atâtea să îl întreb, dar era abătut și n-am vrut să îl abat și mai tare. Așa că am tăcut, necaracteristic mie, și m-am uitat pe furiș la el din când în când, să mă asigur că omul din fața mea e real. Simt că am făcut o mare greșeală și nu vreau să mi-l alienez. Și, anonimule, n-ai ști prea bine ce-i în capul meu, și n-am știut ce-i aia iubire până când nu mi-am dat seamă că vorbele și contactul sunt, de fapt, de prisos. Până n-am realizat cât de recunoscătoare pot fi pentru simpla lui prezență, până soarele nu i-a bătut pe față și am realizat că alături de omul acesta nu m-ar deranja să-mi petrec restul vieții. E aiurea, știu, să fac astfel de remarci la vârsta mea, e aiurea că mă simt așa, e aiurea că sunt incomprehensibil de proastă din orice privință. Dar asta este.
Al doilea 335 l-am luat ca să fug de el. Să fug de amintirea proaspătă a buzelor lui pe pielea mea, a parfumului lui umplându-mi plămânii. Am făcut cale întoarsă pentru că nu trebuia să merg cu el, trebuia să o aștept pe mama la Herăstrău. Dar am mers, pentru că sunt o mică rebelă, și pe furiș am zis să mă întorc să-mi ocup restul timpului, să nu-mi mai repet aceleași amintiri ca pe un film stricat. E ciudat, știi, să fii imparțial cu o persoană cu care ai făcut mult mai multe decât poate ți-e permis. Poate e destinul, poate așa mi-e scris, să aștept următoarea clipă de fericire ca ultima sclavă.
Acest 335, minunatul de el, l-am luat ca să mă întorc din nou de unde am plecat. Între timp m-a sunat tata și s-a schimbat modificarea, și mă așteaptă la mall iar pe mine mă încearcă o paranoie sublimă, și un dor de el incredibil. Pentru că sunt jalnică și ar trebui să fiu mai rece și mai calculată și să nu îi dau sufletul meu pe tavă...dar asta fac. Și nu o regret, pentru că e un om bun, care merită pe deplin asta. Cu toate căcaturile, am un feeling bun despre noi, orice ar însemna acest noi.
Și-acum, sub cer portocaliu roșiatic de toamnă, printre detalii HD și gumă cu scorțișoară, o să îmi doresc, dragul meu, să am dreptate. Să am mai multă dreptate decât am avut deja.
