Draga Anonimule,
Sunt o curva, aparent. O femeie fatala care face "victime" pe oriunde calca. Sunt un dezastru. Cinica, ironica, sarcastica, si cu o mare teama ca daca mai tusesc mult, o sa imi iasa dracu plamanii pe gura. N-ar fi prima data cand vomit sange sau ceva. Revenind la statutul meu. Am niste colegi extrem de minunati. La fel de minunati precum se subintelege ca majoritatea liceului stie despre tot ce a fost intre noi. Si el da vina pe mine. Sincer, si eu dau vina pe mine, lua-m-ar naiba. Sunt prea calma pentru un om care a avut doua caderi psihice doar saptamana asta. Poate e de la Jager. Poate e de la speranta. Poate nu-mi mai ajung drogurile. Poate efectiv ma doare in cur de tot. Ma doare capul. Jenaaaant.
Stiu ca probabil e super random ce scriu, nu are sens nici pentru mine, ok? Nu e ca si cum imi doresc sa fiu rationala sau ceva. Am pierdut simtul ratiunii. Il vreau doar pe el. Cu fiecare clipa care trece. As putea sa fiu copilul cuminte despre care trancaneste mama incontinuu. Sau copilul laudat de toti care se vedea in oglinda in urma cu 3 ani. Sau as putea sa-mi bag picioarele si sa fiu ceea ce se asteapta toti sa fiu - o curva nenorocita. Am gust de sange in gura deja.
Am slabit drastic de ultima data cand am scris, si asta e de la stres si de la durere si de la faptul ca imi urasc nemarginit coapsele mari si sanii mici si fata cam rotunda. Imi urasc mainile, si obrajii de veverita care s-a infundat cu alune. Ma urasc. As da orice sa nu fiu eu. Sa scap de acest corp nefolositor, sa fiu libera, sa fiu adorata. Nu poti fi adorat cand arati de tot rahatul. NU poti fi adorat cand esti cu moartea in suflet si nimeni nu te mai crede. Cand esti o mincinosa ordinara, o terminata, cand persoana pe care o iubesti se uita la tine cu dezamagire si resemnare. Vreau sa indrept totul, dar de fiecare data cand incerc, fut treburile si mai rau. Le incurc de sa nu le mai poata nimeni niciodata descurca. M-am saturat de metafore, viata e un mare gol.
Imi bate inima tare. Nu stiu de ce. Probabil iar am ramas fara aer. M-am victimizat destul. Sunt de vina. Mi-am facut-o, direct sau indirect, cu mana mea. I-am facut sa ma urasca. M-am indepartat de orice corectitudine morala care mi-a fost insuflata vreodata. M-am izolat si m-am transformat in ceea ce mi-am promis ca nu voi fi niciodata. Am lasat sa plece clipe si oportunitati ca pe nisipul dintr-o clepsidra. L-am strans in brate si l-am transformat intr-o fantoma inauntrul meu, indiscutabil perfect opusa persoanei care urla la mine din frustrare, si care nu mai are incredere in cuvintele mele, cand ar trebui sa fie exact opusul.
Si acum ce o sa fac? O sa renunt? Nicidecum. O sa ma ascund? O sa plang a mia oara din acelasi motiv? O sa devin si mai curva decat sunt deja, doar ca nu ma culc cu barbati straini pentru bani? O sa fac supradoza? Cine stie. Poate toate in acelasi timp. Sau poate niciuna. Poate o sa invat sa fiu o persoana decenta si sa ies din toate cacaturile in care am intrat. E soare afara si mi-e oarecum incomod sa ies din casa. Dar trebuie sa o fac.
