Dragã Anonimule,
Cu puloverul gri pe umeri pornesc într-un mars funebru spre o usã. E neagrã, iar clanta e rece sub degetele mele care tremura. Sper cã e doar un vis, sper cã nu mi-a atins moartea umãrul în ultimatumul sãptãmânii apuse. E din ce în ce mai frig; oare iar am uitat geamul deschis? Nu-mi amintesc sã fi adormit...
Ultimul act, 22:45. Târâitul trist al telefonului reverbreazã printre peretii cenusii. Ultimul sentiment concret pe care l-am resimtit a fost dorul; râsul psihotic si pieptul ce mi se dãrâma într-o groaznicã implozie. Atacul terorist al cuvintelor rãstãlmãcite din gura lui. Jocul misel a unui masochist cu ratiunea înghetatã.
Ultimele noastre cuvinte au fost de-a dreptul atipice, îmbrãtisãri psihologice si zâmbete fugare. Poate cã într-o altã versiune a realitãtii, am fi fost mai putin orgoliosi. Poate cealata persoanã a mea ar fi stiut sã pretuiascã tãcerea si sã asimileze cuvintele în moduri necunoscute mie. Poate cã vaga posibilitate a existentei unei asemenea paralele e ceea ce mã distruge; poate cã nu stiu sã accept cã totul are un sfârsit iar sfârsitul nostru a venit atunci, dupã ultimul sãrut.
Probabil cã entuziasmul copilãresc a fost de vinã pentru primele sãptãmâni când am privit rãceala lui cu naivitate si sperantã. Nu mai stiu ce e drept de înteles. Nu mai pot face diferenta dintre acte de violentã si acte de caritate asupra persoanei proprii. Mã tângui mereu cu gândul la cuvinte.
Cuvinte M A RI, cuvinte M I C I, cuvinte E T E R N E, cuvinte mereu S C H I M B Ã T O A R E. Cuvinte.
Dupã alte cuvinte ale lui, în proportie de 90%, toate celelalte au fost minciuni. Prefãcãtorie, falsitate, abuz, mici minciuni albe-închis care si-au sãpat mormintele în scoarta mea cerebralã. Mi-e cel mai fricã sã uit. Nu stiu dacã fobia mea are vreun nume, vreun context, vreo însemnãtate, însã e definitorie în ceea ce mã priveste.
m I n c I U n i
M i n C i U N i
Sincer, nu mai vreau sã stiu nimic.
