INCONȘTIENT (Publicată)

INCONSTIENT

Se făcea că era seară, iar eu și Lucas ne plimbam alene prin centru, ținându-ne de mână și privind când la clădirile înalte, când la oamenii care treceau pe lângă noi. Nu ne vorbeam, simțeam că mâinile noastre împreunate își spun totul, fiecare cuvânt nespus, zâmbet ascuns șau lacrimi uitate. Nici nu ne priveam.

Ne plimbam așa prin noaptea albastră și senină, fiecare în gândurile lui unul despre celălalt, meditând la toate cele întâmplate.

Cumva, faptul că am ajuns pe peluza lui nu a fost un lucru rău. Ba dimpotrivă, simt cum peluza aceea a fost punctul de plecare a fiecărui sentiment ce explodează acum în mine.

Mi-a spus că nu sunt ea și totuși, eu sunt Aria. Aria fricoasă, care poartă în suflet regretele trecutului, regrete ce îmi îngreunează fiecare mișcare și gest. Aria timidă, orbită de dorința de a-l avea pe el, Lucas cel vechi. Se zice că niciodată o prietenie nu va putea fi uitată, cu atât mai mult cu cât nici unul dintre noi nu a gustat din ea cât să se sature. Ne-am îmbătat doar cu mirosul, un miros frumos de scorțișoară, îmbrățișări la miez de noapte și săruturi fierbinți în plină zi. Ne-am amăgit amândoi.

Când ne-am cunoscut, ne-am prins amândoi de aceeași sfoară. El la un capăt, eu la celălalt. Ne-am promis că ne vom apropia, că ne vom înfășura în ea și nu ne vom mai da drumul. Apoi, ne-am mai promis că vom picta sfoara aceea în mii de culori, iar fiecare culoare va fi o amintire.

- Roșu, i-am spus în șoaptă, spărgând tăcerea.

A zâmbit amar, privind dincolo de rațiune, acolo unde copilărila noastră avea gust de soare și roșu.

- Era vară, Aria. Și eram amândoi în grădina din spate. Mama ta ne-a pregătit niște brioșe cu zmeură și suc de căpșuni. Mi-ai spus că atunci când vom crește, vom pleca la munte și vom trăi amândoi pentru natură. Vara vom culege zmeură, iar iarna vom mânca gem. Ți-am răspuns atunci că oriunde am merge, dacă suntem amândoi, lumea va fi a noastră.

- Violet.

Zâmbetul i-a pierit și m-a privit trist. Mi-a strâns mâna mai puternic și am continuat să mergem amândoi așa, în neștire, pierzându-ne de oameni și de locuri.

- Aveai treisprezece ani și era Crăciunul. Ai bătut la mine la ușă, cu noaptea în cap, așteptând nerăbdătoare dimineața de crăciun. Ti-am deschis, obosit, ușa, și te-am invitat în camera mea, ca să dormim. Mi-ai spus că tu nu mai aștepți, că ești emoționată și că bunica ta a uitat iar să îți ia cadou.

M-am enervat pe tine, ți-am spus atunci că bunica ta nu a vrut să îți ia cadou fiindcă nu îl meritai. M-am supărat și am răbufnit. Ți-am zis că părinții tăi au divorțat și au plecat din viața ta deoarece erai groaznică, plângăcioasă și prea emotivă. Ți-am mai spus că meriți ca primul Crăciun fără părinții tăi să îl petreci singură, uitată de lume, că nu meriți pe nimeni lângă tine.

Îmi pregătisem cuvintele atent, încă din octombrie, când părinții tăi au spus că divorțează. Simțeam că tot sprijinul tău va veni de la mine și nu puteam accepta asta. Nu suportam gândul ca eu să fiu cel mai important om, nu atâta vreme cât eu nu eram bun nici măcar pentru mama mea. Dar am fost un laș. Erai ca un diamant ce voia să fie șlefuit, care aștepta cu sufletul la gură fiecare întâlnire a noastră.

Ai venit după ceva timp la mine și mi-ai dat o scrisoare. Ultimul lucru primit de la tine, scrisă cu cerneală violet. O păstrez și acum în cameră, ascunsă într-o cutie. Știu că m-a mirat maturitatea din cuvintele tale...

Iar mi-e dor de tine. E a nu știu câta seară din viața mea scurtă în care îți simt lipsa peste tot: în minte, în inimă, în pat, în cafeaua rece, în aerul înghețat, în zâmbetul meu.
Ce mai faci? Mie iar mi-e dor de tine, un dor nebun și nefiresc, un dor crud care nu-mi dă astâmpăr. E un dor care îmi spune că n-am trecut peste, care-mi vorbește mai mult decât o faci tu.
Tu oricum nu o faci.
Mie...iar mi-e dor de tine. Nu știu de ce, să fiu sinceră. Eu nu te vreau, eu nu te doresc în brațele mele, în patul meu, pe mine în hainele tale. Eu chiar nu te vreau nici așa, nici altfel, nici azi și nici mâine. Eu chiar nu te vreau.
Dar mie mi-e din nou dor de tine. Parcă aș mai vrea o gură de aer, o privire rece din partea ta, orice să-mi alung gândul de la tine.
Și iar scriu despre tine...cine te iubește de fapt? Inima...? Amintirile? Fiindcă mie mi-e bine, mă fac singură să râd și să mă simt vie și totuși mi-e dor de tine.
Mi-e așa de dor de tine încât aș fugi acum
În ploaia rece, sperând să-mi alunge acel cui
Fierbinte din inimă.
Mi-e așa de dor încât imi vine să mă smulg
Pe mine cea care te vrea
În gând, și-n brațe
Și-n pat și pentru totdeauna
Și să o arunc în timp...acolo
Unde îi e locul.

... Și iar mi-e dor de tine... sau poate mi-e doar dor de mine...poate îmi lipsesc.

Mi-a recitat pe de rost, fiecare cuvânt, amintindu-mi de seara în care am scris acele rânduri.

- Cum poți spune că nu sunt eu Aria? Îți știu fiecare amintire, fiecare culoare, fiecare gest, zâmbet sau lacrimă.

S-a oprit brusc, făcându-mă să mă clatin. Privea undeva în zare, și mi-am permis să privesc cu el. Ochii mei au început să plângă, și să plângă, sperând că acea priveliște este doar o închipuire a minții mele.

O ființă mică, plăpândă, care poartă o rochiță lungă și vaporoasă de vară, albă și luminoasă ca stelele, mă privește atent, dar ochii mei umezi încearcă să respingă acea făptură, iar sufletul mă roagă să fug din calea ei.