INCONȘTIENT (Publicată)

INCONSTIENT

E acolo, lângă mine, partea aceia rătăcită a sufletului meu s-a unit în momentul în care m-am îngropat trupul în îmbrăţişarea lui.

Mâinile îmi tremură, respiraţia mea se accelerează şi simt că mă voi prăbuşii în abisul amintirilor. E el, îl văd, îi văd ochii lui negrii, îi văd zâmbetul acela şi e aici chiar lângă mine, în braţele mele. Tremur de emoţie şi mă pierd uşor în amintirea lui.

Off, scumpul meu! Îl aud, dar nu îl aud, e ciudat nu? Îi urmăresc doar mişcarea buzelor, e totul atât de intens pentru mine. Fetele noastre se unesc şi simt un curent atât de puternic ce îmi curge în vene. ÎI ating faţa şi îi respir din nou mirosul, e atât de plăcut, de liniştitor. E aici, cu mine, mintea mea se risipeşte şi simt că mă întorc în trecut. Şoapte răguşite, şoapte pline de înţeles, şoapte pline de remuşcări şi durere ies din gurile noastre flămânde de dorinţa gustului celuilalt.

Dar el nu mă vede pe mine de aici, nu realizează că eu sunt fata aceia cu ochii albaştrii pe care a pierdut-o cândva.

Un sărut şi emoţiile mele se risipesc, faţa îmi este udă de lacrimi, plâng şi îl gust iar şi iar, mă voi satura cândva de gustul lui? Nu mă pot opri din plâns, e prea intens, e prea puternic sentimentul, mă copleşeşte. Mă întreb dacă mă iubeşte măcar un sfert din cât îl iubesc eu. Îmi doresc să îi pătrund în minte şi să îi fur gânduri. Îmi doresc să ştiu, ce simte când e cu mine, îmi doresc să ştiu chiar dacă răspunsul mă va speria. El doar se bucură de ea prin intermediul meu, doar caută amintiri şi mă ustură buzele să îi spun că ea sunt eu.

Ştiu cine este, dar ştiu şi ce simt, mă hrănesc doar atât... mă hrănesc. Nu ştiu cât mă iubeşte, ştiu doar că el m-a părăsit, m-a trădat, ştiu că el nu a luptat, nu s-a zbătut pentru mine, m-a făcut să plâng, să disper, el m-a distrus, mi-a distrus încrederea. Dar tot el mă face să uit şi să zbor.

Problema este că el trăieşte cu o fantomă în braţe. O persoană captivă într-o altă lume, un strigoi cu ochii ei, adică ochii mei. Nişte ochi unde el vede o poartă spre fericire.

Mă hrănesc şi încerc să uit că el niciodată nu va putea înţelege că eu sunt fata aceia pe care el o dezgroapă în îmbrăţişarea mea.

Şi timpul se scurge şi ne murdăreşte pe amândoi de agonie. El pierdut şi îndrăgostit de reflexia mea, eu bolnavă de a lui atingere. Scufundată în negrul privirii sale şi încremenită de vocea lui mai tare ca o gură de alcool.

Privesc uşa camerei mele şi mă întreb dacă aş putea fugi şi unde aş putea ajunge dacă aş face-o, dacă aş putea să ies din lumea aceasta în care sunt un nimeni. Un nimeni fericit, ce este iubit de băiatul ei, băiatul ce o "foloseşte".

- Unde îţi fuge mintea, dragă Aria? spuse el, umplând camera cu vocea sa.

- La noi şi aş vrea să îţi mărturisesc ceva. Sunt o iluzie, sunt fata ta din cealaltă lume. Aria pe care ai pierdut-o. Nu sunt nimic în lumea asta, nu ştiu de ce sunt aici, poate am scopul de a te iubi sau de a sfârşi.

- Ai chef de glume? Despre ce lume vorbeşti? Şi cum te poţi compara cu ea?

- Dacă eşti în stare să mă contrazici, aş vrea să îmi spui măcar o singură deosebire dintre noi două şi îţi voi da toată dreptatea mea.

- Aria, poate că ar trebui să pleci.Cu tine trăiesc tot ce am dorit să trăiesc cândva cu ea.

- Dar eu sunt ea!

Ameţeala mă loveşte prea puternic şi mă simt slăbită, ruptă de realitate şi împinsă într-o caravană a trăirilor negative. Totul curge în delir şi mă simt străpunsă de fiecare fir de lumină.Mă desprind uşor şi mă materializez într-o umbră fără formă şi mă descompun şi fascicule de culoare fără să înţeleg spre ce mă apropii, simţind lovitura respingeri în fiecare părticică din materia care îmi este acum trup.

Mă trezesc simţind gustul eşecului şi plutind în derivă spre un câmp fără forme concrete ci doar elemente abstracte nemaivăzute până atunci. O copie grotească a realităţii pe care o zguduie un uşor sunet de clopoţei îmi este acum familiară şi mai apoi străină. Gura mi se usucă din ce în ce mai mult şi parcă încep a vorbi o altă limbă până acum nedescoperită.

Continui să mă mişc şi să privesc mirajul din faţa mea conturat de un Picasso puţin cam ameţit până când mişcările mele îmi sunt oprite. Rămân pe jos întinsă pe un fascicul de elemente denaturate total şi nu simt nimic altceva decât linişte într-o nebunie acerbă care nu îmi trece cu vedere teama.

Încerc să mă concentrez să privesc o formă şi să îi dau o denumire, dar imaginaţia mea este prea limitată ca să pot face asta, încerc să fredonez ceva în minte, să îmi amintesc versurile unui cântec ca să văd dacă în acest univers paralel mai am amintiri sau conştiinţă. Nu reuşesc şi nu reuşesc, gândurile mele fiind întrerupte iar şi iar de o voce sobră cu puternice inflexiuni, voce ce nu sună uman, o voce lipsită de afectivitate şi empatie. Încerc să îmi creez o proiectare a acelei voci, o reprezentare cât de cât firească şi logică. Asta nu a durat prea mult, căci m-am trezit cu "vocea" chiar lângă mine.

Stătea acolo, fără vreo emoţie pe chip. Da, vocea avea un chip şi o înfăţişare cât se poate de umană. Un sprit, un demon cu ochii aprinşi ce parcă voia să mă atingă, să îmi stingă lumina privirii, parcă voia să danseze pe notele vocii mele prea palide şi stinse în momentul de faţă.

Mă sperii şi cânt o melodie ritmată, de la o reclamă cel mai probabil, iar el rămâne blocat şi fericit şi dansează în umbra glasului meu. Simt că trebuie să mă opresc imediat şi să îl întreb răspicat ce vrea de la mine, cine este şi unde sunt. Dar parcă limba mea refuză să se articuleze şi să rostească ceva, orice, iar după repetate eforturi reuşesc să desenez un "Ce vrei?" atât de şoptit încât întrebarea se pierde odată cu lumina cerului.

Se pare că el doar tace şi se uită la mine. Totuşi aştept un răspuns cum aşteaptă copilaşii ciocolată şi cred că degeaba aştept căci nu prea cred că voi primi ceva, pentru că se pare că, el nu are un răspuns, el e motivul pentru care eu gust acum teama şi plăcerea în acelaşi timp.

Ore, clipe sau secunde sau orice numerologie şi durată ar avea timpul acesta, mă face să mă simt mai grea, iar aşteptarea a "ceva" devine o obsesie fără noimă a minţii mele. Creatura din faţa mea nu se mişcă şi doar îmi absoarbe energia exact cum o face un vampir energetic şi mă întreb dacă el poate vorbi. Nu prea apuc să mă gândesc mult la asta căci primesc imediat răspunsul îmbrăcat în aceea voce sobră cu atâtea inflexiuni.

- Ochii tăi se vor aprinde atât de tare încât eu voi prinde viaţă şi voi murii pe acest pământ, iar aerul mă va absorbi, spuse el aproape fără nici măcar un efort.

Încercam să înţeleg cuvintele parcă desprinse dintr-un colţ şi aruncate neglijent în faţa mea. Era ca o temă pentru acasă, să înţeleg ce a spus "vocea" care nu şi-a mişcat buzele, dar s-a auzit în capul meu. În doar câteva secunde, dacă există secunde aici, buzele mele se mişcau, articulând hotărât o întrebare pe care nici măcar nu am gândit-o.

- Şi dacă am culege aerul şi l-am lega de sforile destinului?

Simţeam că a vorbit cineva prin mine, simţeam că îmi este folosită prezența, simţeam furie şi o pornire incredibilă întreruptă, din nou, de.."voce".

- Eşti copilă şi nu înţelegi. Tu m-ai chemat şi eu sunt aici. Eu trăiesc şi câştig lumina, eu fur minutele vieţii tale şi te apropii de un demon alb.

De data aceasta cuvintele vocii mi-au muşcat fiecare parte din materia mea şi am simţit o ură grozavă pe care am strâns-o în câteva cuvinte mărunte pe care parcă le-am scuipat în fața creaturii sau a demonului, cum se intitula el, aşteptând o reacţie sau o modificare a întregii rânduiri omeneşti sau măcar o mişcare a mea de pe acest fascicul, o transpunere în realitate, dar tot ce s-a întâmplat a fost doar vocea mea ce s-a împrăştiat şi s-a lipit de toată materia şi antimateria prezentă aici în colţul acesta al unui inconştient desprins de viziune şi un răspuns gol ce a străpuns vidul al unui demon transpus în capul meu.

- Demon alb? Eu nu te-am chemat, eu nici măcar nu ţi-am rostit numele. Ai apărut aşa, fără voie şi ai furat puţin câte puţin din tot ce înseamnă viaţa mea. Cum poţi îndrăznii să îmi spui că eu te-am invocat?

- Eşti bolnavă. Bolnavă cu sufletul şi dusă rău de tot în abis.

Lavinia Cazamon