INCONȘTIENT (Publicată)

Echilibru

Am privit imaginea unei fete în oglinda neştearsă. Tot ce puteam observa la ea erau acei ochi albaştri. Singurul lucru pe care îl puteam vedea în întunericul din încăpere. Nici o lumină, nici un bec aprins. I-am privit din nou ochii. Acei ochi albaştri de care mama mi-a spus că i-am moştenit în ziua în care m-a adus barza. Era o zi cu soare, o zi senină de un albastru intens iar din când în când cerul era acoperit de nuanţe cenuşii. Nu puteam să zâmbesc la această amintire cu toate că, atunci când aveam şapte ani, mama mea era scopul existenţei mele şi reprezenta universul pentru mine. Într-un fel, atunci când sunt nostalgică, îmi place să gândesc din perspectiva ei şi nu pot spune că ea a dispărut complet din lumea mea.

Ce tot faci? Nu ai curaj? spune în batjocură conştiinţa.

Ba am! Taci! îmi răspund nervoasă.

Îmi dau ochii peste cap la auzul minunatei cerţi interioare şi îmi privesc pentru ultima oară expresia unei fețe lipsite de orice emoție. Mă întorc cu faţa spre clanţă şi o apuc, ţinând strâns de ea. Pot face asta! Am deschis încet uşa şi am păşit spre scările acoperite cu un covor roşu, începând să cobor câte o treaptă.

Liniştea din casă era asurzitoare iar singurul zgomot se auzea din bucătărie, cel al unor tacâmuri scăpate.

Am încremenit.

Deci cineva chiar se află la o oră atât de târzie în casa mea iar mie îmi tremură chiloţii de frică. Am rămas acolo, ascultând cu urechile ciulite, orice alt semn. Nimic. Linişte. După câteva secunde însă, când totul părea că s-a terminat, cineva a deschis sertarul, l-a închis brusc şi a trântit scaunele de podea.

Inima mea pulsează cu o viteză uimitoare iar mintea îmi tot spune să îmi ţin respiraţia pentru a mă face cât mai invizibilă. Nu pot să neg. În astfel se situaţii nu reacţionam chiar aşa cum mi-aş fi dorit. Am rămas acolo, cu mâna încremenită pe balustradă, la jumătatea scărilor şi jur că dacă nu aş fi fost atât de înţepenită, aş fi căzut ca o legumă, împrăştiindu-mă pe jos.

Panica se instala încet în mine iar creierul îmi dădea tot mai multe erori. Să fug? Să stau? Să ţip? Ce ar trebui să fac? Ochii mei erau aţintiţi asupra uşii închise de la bucătărie iar dinţii mei clănţăneau acoperiţi de buze. Mi-am muşcat încet obrazul pe interior, strângând atât de tare încât începusem să simt gust de fier dar nu m-am oprit. Credeam că dacă aveam să mă opresc voi fi descoperită.

Mintea îmi fuge în aceste clipe de spaimă la mama şi la familia mea şi ceva din mine îmi spune că mi-am găsit sfârşitul. Singură, la trei şi jumătate dimineaţa, cu un atacator, violator sau hoț sau orice altă creatură omenească sau supraomenească aflată la mine în casă. Iar eu doar tac şi stau încremenită, ca un băţ, sperând să nu fiu auzită. În aceste momente mi-aş fi dorit să nu fi fost atât de lașă încât să rămân vineri seara acasă.

Am ascultat cu atenţie paşii şi frigiderul deschis, apoi am auzit deschizând băutura mea preferată. Erau mai mulţi? Şi până la urmă, ce ar căuta cineva în toiul nopţii, pe o stradă cu case identice, mâncare în frigider?

Mintea mea încă nu reacţiona așa cum mi-am închipuit şi mi-aş fi dorit ca acum, în aceste momente, să nu fiu o lașă şi o sperioasă. Mi-aş fi dorit să pot să iau toiagul ăla din capătul scărilor şi să intru în luptă cu oricine îmi calcă teritoriul fără acordul meu.

Dar am rămas.

Am rămas încremenită, cu ochii pe clanţa ce acum se deschidea încet iar inima mea trimitea milioane de atacuri de panică în tot corpul. Ochii mei doar au rămas blocaţi pe silueta neagră ce acum stătea în picioare la intrarea în bucătărie, privind habar n-aveam unde.

Şi atunci am sperat.

Am sperat că ochii lui să nu-mi găsească corpul firav ascuns în bezna din casa mea şi sper că nu vrea să înainteze spre mine. Singurul lucru de care aş fi capabilă acum ar fi să leşin de spaimă. Silueta înaintează înspre living iar ochii mei o urmăresc atent, sperând ca această acţiune a mea să nu facă zgomot. Se oprește la jumătatea drumului şi se întoarce cu faţa spre scări, în timp ce eu îmi aminteam toate rugăciunile şi speram ca inima să nu bată suficient de puternic încât să mă fac auzită.

Într-un final, omul îşi îndreaptă cu greu corpul spre living, dându-mi ocazia să îi analizez mersul în douăsprezece cărări. Era beat.

De ce nu mi-am încuiat uşa?!

Silueta neagră şi neconturată încă de ochii mei înaintează spre cameră, oprindu-se brusc la intrare şi, aprinzând lumina, a căzut jos. Inima mea a încetat să mai bată iar şocul produs de căzătura bărbatului m-a făcut să îmi mut mâinile la buze şi să fac ochii cât cepele. Încă sunt în stare de şoc şi am rămas aşa minute bune până într-un final când am auzit un sforăit, provenit de la tipul căzut lat.

Am înaintat încet, sperând că nu avea să se trezească şi am luat toiagul de la capătul scărilor. Am expirat aerul pe nări într-o încercare eşuată de a mă calma şi am aşteptat ca bărbatul să dea un semn de viaţă.

Sforăia. Întors cu faţa spre podea.

Într-un final, am avut curajul să-i întorc capul cu toiagul şi a fost nevoie să mă sprijin de perete pentru a nu cădea. Persoana din faţa mea nu era un atacator sau cel puţin nu credeam că este. Inima începuse să pulseze iar, într-un ritm accelerat, pentru a mia oară în noaptea asta iar eu am înghiţit în sec.

Lucas Jefferson.

Vecinul şi duşmanul meu. Cel care mi-a distrus copilăria încă dintr-a cincea. Tipul care a putut să mă dărâme când nu credeam că mă pot dărâma mai mult. Cel mai bun prieten al meu din copilărie şi persoana cu care mi-am putut împărţi secretele. Puştiul care a fost lângă mine când am căzut şi atunci când am avut nevoie disperată de cineva.

Dar...

Tipul care m-a abandonat într-a cincea, fără să lase vreo scrisoare, vreun bileţel sau ceva. Tipul care s-a făcut nevăzut, care m-a exclus din tot ce înseamnă prieteni şi locuri în care era şi el. Tipul care m-a lăsat baltă atunci când am căzut groaznic.

Tipul de care eram îndrăgostită. Tipul pe care îl iubesc cu toate că el nu mă suportă. El este tipul cu care aş fi vrut să mai am măcar o mică legătură, chiar şi cea de simpli vecini.

Dar nu.

Am încuiat uşa, lăsându-l pe tip aşa şi am urcat, închizându-mă în camera mea şi aruncându-mă pe pat.

Am luat perna lui în braţe, aşa cum făceam din clasa a cincea. Perna lui. Perna aceea care mirosea a scorţişoară şi portocale, a Crăciun şi a timpuri noi şi fericite. Timpuri în care mama încă era aici şi îmi spunea să am grijă la şcoală, să rămân cu capul sus şi să nu mă plec niciodată. Timpul în care am râs cu lacrimi şi aveam prieteni. Chiar aveam..