INCONȘTIENT (Publicată)

INCONSTIENT

Perspectiva lui Lucas

Trezit şi totuşi perfect adormit şi confuz. O priveam pe fata aceasta şi eram aşa liniştit, parcă totul avea acum un răspuns, parcă lumina se scurgea altfel în încăpere. Am visat chipul ei, am visat atingerea sa şi parcă nu mi-a ajuns toată noaptea, aş mai vrea să mai dorm puţin şi să o ascult cum îmi spune ce frumos sună numele meu. Am început să uit, să uit că ţin o străină în braţe, am început să uit şi ţin minte doar că îmi place să îi caut sufletul şi să îi mângâi părul.

Cine este ea? Cine e sufletul acesta ce zâmbeşte în vis? Nu ştiu nimic despre ea, doar că e frumoasă... Frumoasă în sensul acela de frumuseţe ce te răneşte, ce te răscoleşte, ce atrage atenţia doar celui interesat. Mai este şi deşteaptă şi desigur rea şi obraznică, atât încât îmi doresc să îi închid gura cu un sărut. Ce tot zic? Nici că aş avea dreptul să o privesc sau să mă gândesc la mai multe.

Eu sunt doar o adâncă gaură unde au căzut urmele eşecurilor şi toate mizeriile prin care am trecut. Alcool, ţigări, prafuri toate astea cad peste mine şi mă fac neputincios. Sunt legat de o viaţă prea mizerabilă acum ca să mai pot privi sus. Am iubit cândva şi a fost... a fost şi a avut gust de ea. Era fata din vecini, prietena care am avut-o mereu şi care s-a lipit de sufletul meu, prima pe care am iubit-o şi ultima căreia îi voi rosti numele.

Ea era Aria şi fata asta cu ochi albaştri tot Aria este, ciudat e că au acelaşi nume, şi tot atât de mult se aseamănă. Asta mă va distruge sau doar mă va alina şi amăgi în acelaşi timp?

O mai stâng puţin în braţe şi o mângâi cu privirea, iar apoi mă ridic şi mă duc trist spre camera mea. O cameră pustie, plină de un eu răvăşit, plină de bucăţi din trecutul meu. Deschid sertarul biroului şi scot cu mâinile ce deja tremurau scrisoarea ce niciodată nu am trimis-o, dar pe care am scris-o şi recitit-o de atâtea ori. O citesc şi acum şi rămân blocat în universul ce parcă are acum timp să îmi asculte tăcerea mea şi urletul sufletului.

Parfumul alcoolului îmi pătează mintea şi amintirile mă dărâmă într-un inconştient dureros. Fum de ţigară în părul ei şi pielea cu aromă de vanilie. Băga-mi-aş, plâng ca un fraier după ochii albaştri plini de sentimente.

Acum ninge. Are sens ce zic? Nu, nu... dar doare. E pur şi simplu durere trasă pe nas sub formă de praf. Dacă durerea ar fi fost un drog ar lua cineva praful cu sentimente? Nu înţeleg, doar ştiu că atunci când am cunoscut-o ningea şi ea se învârtea ca un copil printre fulgi. Zbura cu un suflet inocent în abisul alb din zare. Zâmbea cu ochii ei frumoşi şi îmi făcea sufletul să tremure în frigul iernii. Acum fulgii zboară singuri fără atingerea ei, zboară trişti şi părăsiţi cum zboară spre întuneric şi sufletul meu. Şi dacă am căuta? Am căuta amănunte sau cuvinte... Ea mi-a spus că sunt nebun, dar nu ştia că sunt nebun după ea.

Hai să mă mândresc. I-am distrus zâmbetul, privirea şi apoi sufletul. Ea alerga frumos spre cele mai adânci colţuri ale sufletului meu. Îmi devora gândurile şi tristeţea, am ajuns să râd ca un retardat, iar braţele ei au devenit paradisul.
Tremura când mă săruta şi avea gust de fericire... atât era ea şi mă răsfaţa cu atenţia ei. Pluteam în îngheţul zăpezii şi îmi era cald.

Am dat-o pentru un fum, pentru un geamăt. Am lovit cu nişte cuvinte şi am privit-o ca un necunoscut. Am distrus-o într-o clipă de putere îngropată de mândrie şi orgoliu. Acum e peste tot o imagine cu ea pictată în culori prea stridente ca să le suporte ochiul meu şi eu strig după linişte în aburii alcoolului ce mă îndeamnă să tac.

Clipe, ghiocei, narcise, fulgi, poate şi un trandafir şi ciocolată... ea adoră ciocolata. Şi eu acum îi ador numele şi ador senzaţia de durere ce mi-l provoacă. Doar patru litere ce pot să îmi răstoarne lumea, patru litere ce îmi fac cunoştinţă cu mama mă-sii de durere a sufletului. Prefer să mă tai şi să simt sângele cum curge şi să ştiu originea durerii, cauza şi durata ei. Mă doare pentru că am luat lama cuţitului cu care am tăiat nişte portocale, oh... ea adora mirosul de portocale...în fine... am luat lama şi mi-am trecut-o prin carnea încheieturii, nu foarte adânc, iar durerea şi sângele au început să apară. Simplu şi cât se poate de ştiinţific.

Dar acele patru litere? Cauza durerii este ea.

Scopul este să mă facă să realizez cât de cretin sunt şi cât de mult am greşit.

Durata? Asta e relativă, nu ştiu cât va dura, nu ştiu cât vă sălăşlui ea moartă cu privirea şi buzele vii în sufletul meu, dar ştiu că o va face. Va trage de timp şi va sfărâma toate clipele mele de fericire într-o urmă de regret. Mă va umple de ruşine când voi privi o tipă cu un fund ce iese de sub fusta mulată de o culoare vulgară şi tot ea îmi va apărea pe retină când voi încerca să sărut nişte buze de vară cu un gust de dorinţe stinse.

Şi mă arde iniţiala ei, mi se topeşte lent şi plin de scântei pe vârful limbii şi are gust de stele, ea avea gust de stele. Şi câte şi mai câte se pot forma din iniţiala ei..amabilitate, ardoare, adevăr, acțiune, alinare, amintire, ajutor... atâtea ce aprind noi stele.

Era nebună, alerga prin ploaie, ţipa, râdea cu inima. Zicea că e posibil să te arunci în apus şi să te sinucizi aşa, sau să faci baie în lumina lui atât de pustie. Ea dormea ca un copil, adora să fie ţinută în braţe şi o trezea cu un zâmbet mirosul de cafea pe care o servea doar cu lapte. Îi plăcea să danseze singură, să ţopăie şi să se învârtă prin casă, era un copil aşa obraznic uneori. Plângea des şi mereu trebuia să am grijă de sufletul ei sensibil. Ea credea în oameni, ea căuta fericirea, ea scria, ea învăţa şi se bucura, căuta frumosul în orice. Ea credea în Dumnezeu şi eu credeam în ea, privirea ei îmi făcea legătură cu ceva din sfera divină, pot spune că ea era un fel de Dumnezeu pentru mine.

Trebuie să fac rost de o maşină. Să fug la mare, unde prezenţa şi amintirea ei mă pot ucide şi acolo vreau să mor. Nu mai are rost să trăiesc fără zâmbetul ei, fără acea şoaptă răguşită ce mă făcea să mă trezesc fericit zi de zi, fără Dumnezeul meu. Mă voi arunca în apus şi mă voi lăsa strivit de soare... poate mă voi trezi pe lună cântând o baladă cu versuri erotice. Şi dacă apusul mă va mângâia şi nu mă va strivi? Atunci mă vor strivi amintirile şi durerea provocată de ea. Voi sfârşi din nou în alcool şi fum, căutând Dumnezeul în culoarea de chihlimbar a băuturii ce îmi arde gâtul şi în cenuşa arzândă ce îmi arde plămânii.

Culori şi fard peste tot. Aş vrea să merg acasă. Dar unde îmi era casa? Ea zicea că se simţea acasă în braţele mele. Aş putea să mă cuprind în braţe singur? Să mă simt "acasă"?

Amintirile flutură şi se transformă în lacrimi, din barul ăsta se aude o melodie ce mă face să mă cutremur, îmi întorc privirea şi văd soare, soarele meu. Imaginea ei se scurge în minţea mea şi îmi taie toţi nervii, declanşând o nevoie disperată de morfină. Cred că aleg să încerc din nou să mor strivit de apus, oricum nu am nici măcar un Dumnezeu.

Cuvinte, fragmente din trecutul meu, din pierderea mea, totul pluteşte acum în aer şi eu doar tac şi urlu în tăcere sprijinit de podea. Nu mai înţeleg nimic... doar îmi e dor să trăiesc.

Lavinia Cazamon