INCONȘTIENT (Publicată)

Echilibru

Toată scena mi se derula în minte fără acordul meu, eu fiind un simplu spectator. Nu, nu am visat, pentru că acum nu mă simt odihnită, nici adormită și în nici într-un fel în care ar putea să ateste faptul că eu am adormit.

Visasem, poate, cu ochii deschiși. Am clipit.

Nu voiam niciodată să vorbesc despre visele mele sau să mă gândesc măcar la ele, pentru că mă devastau. Erau atât de multe și neîncetate, era ca o lume paralelă în care el îmi apare înainte și o modelează după bunul plac, jucându-se cu sentimentele.

Oftând, mi-am îndreptat atenția spre el, încercând să îmi alung din minte și din inimă imaginile visului. Poate păream o proastă, dar eu eram nouăzeci și opt la sută lacrimi iar acum avea să apară o nouă avalanșă dacă nu îmi mușc limba cât pot de strâns.

Lucas face pe bucătarul, stând prea aproape de foc și jucându-se cu bucățile de ceapă prăjită.

- Ești bine? mi-a strigat peste umăr.

I-am zâmbit. Orice ar însemna acest joc, îmi plăcea statutul pe care l-am căpătat. L-am privit calmă, cu toate că știam că nu mă poate vedea și m-am ridicat de pe scaun, mergând înspre el.

- Da, totul e, am oftat, perfect.

Își întoarce privirea în direcția mea și îmi zâmbește scurt, făcându-mă să respir din ce în ce mai greu. Urăsc astfel de momente, în care el nu face altceva decât să fie adorabil iar eu să par o proastă inconștientă de pericolul în care se află. Zâmbetul lui, la fel ca și abdomenul, bicepșii și tricepșii, spatele și gropițele din obraji erau ceva complet înnebunitor, un tratament pentru nebunie acută și în același timp, cauza bolii.

Culmea e că te îmbolnăvești rapid, dar în schimb, tratamentul trebuie urmat cu strictețe, zi și noapte, minut cu minut.

Dacă o astfel de priveliște mă aduce la nebuni, nu vreau să știu unde aș ajunge dacă i-aș atinge buzele. Și, așa cum m-am obișnuit, corpul meu și-a creat o conștiință proprie, diferită de cea pe care o deține tot pământul, care îmi face ochii să se blocheze asupra buzelor lui. Se arcuiesc în sus și se întredeschid, făcându-mă brusc conștientă de apropierea dintre noi, simțindu-mi obrajii arzând și gura uscată. Lucas este atât de aproape, încât dacă mi-aș ridica privirea, buzele mele ar arăta perfect peste buzele lui. Îi simt respirația caldă pe pomeții mei, făcându-mi corpul să tremure și îmi umezesc buzele cu limba, într-o încercare disperată de a le hidrata. Sunt o cauză pierdută, îmi tot repet în minte.

Mă agăț de orice speranță și dorință arzătoare, care doar mă agită, mă aduce la disperare și mă sufocă de lacrimi. Această speranță e Lucas.

- Aria, îmi spune prinzându-mă de mijloc și strângându-mă cu putere, obligându-mă să îl privesc. Ești în regulă?

Îi zâmbesc timidă, sperând că ochii nu mă vor da de gol. Mă privește răbdător, direct în ochi.

- Da... îi zic, scuturându-mi capul, pentru a evita intrarea în lumea paralelă, a inconștientului.

Îmi zâmbește neîncrezător, strâmbând din nas spre mine.

- Bine, îmi zice, ia loc. Hai să vorbim.

Mă conduce până în mijlocul sufrageriei și se așază pe covorul pufos, trăgându-mă jos, în fața lui. Am zâmbit cu gura până la urechi, atunci când am reușit să-mi amintesc ceea ce urma să facem.

- Jucăm Need a Friend? îl întreb cu speranță în glas.

L-am văzut zâmbind acelei amintiri din mintea lui și i-am mai văzut ochii luminoși. A aprobat încet din cap, privindu-mi mâinile. Fericită ca un copil mic, i le-am întins iar atunci când mi le-a atins, am simțit furnicături și fluturi în stomac. Are un efect puternic asupra mea și nu mă îndoiesc de asta, cu toate că îmi doresc să fiu capabilă să mă descurc și de una singură.