INCONȘTIENT (Publicată)

Echilibru

Mă trezesc buimacă dintr-un vis ciudat de frumos... Ce tot caută Lucas în visul meu?

Ignorând muzica gălăgioasă venită de la telefonul meu, care anunță că cineva mă caută, mă ridic din pat și pornesc spre baie, făcând un duș rapid și îmbrăcându-mă. E vacanța de iarnă iar eu trebuie să ajung la antrenamente.

Cobor scările grăbită, gândindu-mă dacă nu cumva am uitat ceva și, fără să privesc, intru în bucătărie. Ignorând complet dezastrul lăsat de un om beat în miezul nopții, mi-am desfăcut sucul de portocale și mi-am făcut un sendviș rapid. Uram să întârzii din simplul motiv că lumea te privește insistent atunci când intri. Mestec rapid, gândindu-mă încă o dată la visul ciudat și la privirea lui Lucas din această dimineață: intensă, de parcă ar fi vrut să îi citesc în suflet fiindcă era prea orgolios pentru a spune lucrurilor pe nume.

Îmi dau ochii peste cap și îmi ordon să mă concentrez la mers: stângul, dreptul, privirea înainte și fără emoție. Făceam drumul acesta de doi ani și încă îmi mai repetam în minte cum să merg. Uram asta. Urăsc faptul că trăiesc într-un oraș atât de mic și de neînsemnat, în care lumea se cunoaște și fiecare crede că știe ce face vecinul sau omul x sau y din capătul orașului. E atât de enervant să știu că trebuie să rămân aici, până am să termin și acest ultim an de școală pentru a șterge, în sfârșit, urmele unui trecut stresant și irepetabil.

Cel puțin, știam că eu nu aveam de gând să fiu aceeași persoană pe care o cunoștea lumea aici din simplul motiv că ei nu mă cunoșteau. Eu nu eram așa timidă sau irascibilă sau cum mă cred simpaticii mei vecini din acest oraș. Eu eram, serios vorbind, amuzantă și cu mulți prieteni. Ei bine, așa eram până înainte de ... el.

Bazinul e la fel de mare, de albastru și cu un miros la fel de puternic de clor pe cât mi-l aminteam, deși nu mai venisem aici de o lună. Știam că dacă mă voi lăsa și de acest sport, nu voi fi decât o legumă care așteaptă milă din partea celorlalți.

- La fix, îmi spune Kevin.

- Bună și ție, mormăi fără chef.

Kevin, antrenorul și totodată colegul meu de clasă, tipul ăla ciudat de bun și cu pătrățele suspect de conturate că nici dacă aș desena cu mâna mea nu mi-ar ieși atât de drepte și perfecte, îmi așază căciula pe ochi și râde înfundat.

- Ce faci, Aria? spune el cu o voce ridicol de ridicată pentru a putea fi auzit și de ceilalți colegi de-ai mei.

Îmi rotesc ochii peste cap în timp ce îmi aranjez părul ciufulit.

- Scutește-mă și tu, Kevin! zic privindu-l impasibilă.

Kevin râde, privindu-și colegii care deja erau aliniați pentru încălzire iar eu nu fac decât să îi întorc spatele și să mă îndrept spre cabină. După ce îmi prind părul, îmi pun casca și ochelarii pe cap, îmi iau prosopul și ies, alăturându-mă în linie.

- Ar trebui să te dau afară, murmură antrenorul în urechea mea. Nici nu știu de ce nu o fac.

- Pentru că îți țin de cald banii, zic sarcastică.

Înghit în sec în timp ce aștept ca privirea plină de ură a lui să dispară, depărtându-se de mine. Nu e prima oară când aud astfel de comentarii la adresa mea, însă nici ultima oară când mă simt prost din cauza asta.

- Bun, începeți!

Orele de antrenament au trecut greu, din cauza minunatului meu antrenor care a vrut dinadins să fac dublu din fiecare, sub privirile amuzate ale celorlalți colegi ai mei. Am avut un moment în care voiam să renunț, însă încăpățănarea mea era mai mare ca satisfacția de pe chipul lui. Mi-ar fi plăcut să mă ridic și să îi schimb mutra îmbufnată și ironică, dar mai aveam de suportat un semestru.

*

Vacanța de iarnă! Ce e mai frumos decât să stai și să nu faci nimic? Să fii ironică când spui asta și să te aștepți totuși să faci ceva. E dimineața de Ajun iar în toate casele răsună melodii de crăciun și miroase a friptură, cozonac și vin fiert. Vecinul meu se pregătește de zor, ornându-și camera cu fel de fel de beculețe, împodobind bradul mare din fața casei și atârnând beculețe pe verandă. Probabil că și în acest an, casa mea avea să fie o rușine pentru vecini și pentru cei care treceau pe aici deoarece iar am să stric armonia. Nu îmi place să împodobesc casa pentru că nu am pentru cine să fac asta, atâta timp cât familia mea era alcătuită din mine și bunica.

Totuși, pentru că ea avea să sosească cât mai curând, umplând și ea strada cu mirosuri de mâncare care mai de care, am cumpărat o instalație și două betele pe care le-am aranjat frumos în camera mea. Căci nu-mi pasă cât de matură sunt, când am luminițe de crăciun, redevin copilul frumos și inocent care am fost odată!

Seara târziu, aud soneria și mă ridic din fața luminițelor, alergând pe scări pentru a deschide cât mai rapid ușa, simțind deja mirosul de porc la cuptor invadându-mi nările. Fără să privesc pe vizor, deschid ușa și îi sar în brațe. Clar eram un copil când venea vorba de familie, sau, mă rog, de ce a mai rămas din ea...

Bunica era extrem de înaltă, de făcută și de... Lucas! Oh, nici acum nu merge bine! În pantaloni de pijama cu brazi, o bluză neagră, mulată și cu o căciulă de Moș Crăciun, Lucas mă privea jumătate nervos, jumătate amuzat.

- Niciodată nu iese cum trebuie! mormăi cu bărbia în piept.

Inima mea începuse un dans de samba și se părea că nu avea să termine prea curând, în timp ce eu doar stăteam ca o proastă în fața tipului care mirosea scorțișoară, a copilărie și a căldură și tăceam, în speranța că avea să zică ceva, orice, care să nu îmi strice crăciunul!

- Ăă... venisem să îți dau astea, îmi zice întinzându-mi trei cutii de cadou frumos împachetate.

Chiar trebuia să te arunci în brațele lui? Sunt o cauză pierdută!

- Mulțumesc, cred, spun luând cadourile sub privirea insistentă a lui Lucas.

Dă din cap și pare că vrea să mai spună ceva, dar se întoarce pe călcâie și coboară încet treptele, sub atenta privire a mea. Crăciun fericit, Lucas!

- Ăăă... cu cine faci Crăciunul?

Lucas se întoarce pe călcâie la capătul scărilor, așteptând un răspuns. Cu cine fac... ce? Mă roade curiozitatea de a afla cum reacționează când îi răspund ironic și cu toate că îmi jur că așa îi voi răspunde, mă trezesc suspinând un:

- Bunica... adică, mă fâstâcesc eu, ar fi trebuit să ajungă și...

Dă din cap și din privea lui impasibilă a apărut un mic zâmbet. Samba inimii mele s-a transformat acum într-un rumba incredibil de alert la privirea buzelor lui ridicându-și colțurile.

- Păi, ești binevenită la noi, spune el redevenind impasibil. Adică... știi tu, doar dacă vrei, așa mi-au spus părinții..

- Dar tu? întreb prea rapid pentru a avea timp să mă înjur.

Lucas rămâne cu privirea ațintită spre mine câteva secunde, timp în care credeam că s-a pierdut în gânduri, după care înalță din sprâncene.

- Dacă vrei, te așteptăm la noi, spune și se întoarce pe călcâie, lăsându-mă cu mai multe întrebări decât aș putea suporta.

Amintindu-mi că stau încă în pragul ușii, mă întorc și pornesc spre sufragerie, așezându-mă pe canapea și începând să găsesc răspunsuri la întrebările mele.

Lucas mă vrea acolo...