INCONȘTIENT (Publicată)

Echilibru

Perspectiva lui Lucas

Mă ridic rapid și mă așez pe marginea patului, afundându-mi mâinile în saltea, ud de transpirație. Nu o mai visasem pe Aria din ultima noapte înainte să plec. De ce mi-ar apărea scrisoarea pe care încă o țin încă în cutia cu amintiri?

Înăbușit de căldură și transpirație mă ridic și mă reped spre duș, dând drumul jetului cald în încercarea de a mă destinde. Închid ochii însă nimic nu poate alunga chipul inocent al Ariei. Ar trebui să zic că nu o suport în continuare pentru a o face mai puternică, însă nu mai am idei.

Știam că odată ce voi pleca de lângă ea, va deveni mai puternică și nu va mai fi atât de neserioasă și totuși, ceva mă tot împinge să îmi cer scuze.

Alungând conștiința mea sâcâitoare, mă șterg cu prosopul alb și îmi trag îmbrăcămintea pe mine de îndată ce aud soneria. Familia mea era plecată în vacanță, însă din cauza antrenamentelor nu am putut pleca cu ei așa că, uite-mă, Crăciun fericit, Lucas!

Scările erau din ce în ce mai multe în încercarea de a ajunge la ușă iar pantalonii mei scurți alunecau din ce în ce mai jos, făcându-mi reputația cam rușinoasă. Casa era modernă, cu un contrast între alb și negru și recent redecorată de un arhitect de-al tatei. Scările, din granit de culoarea domino-ului, alb și negru, iar pe pereți atârnau picturile mamei.

O fată brunetă, de mărime medie, măsurabilă cu rigla, îmbrăcată în nimic altceva decât pantalonii roșii obișnuiți, un tricou alb cu un mesaj ironic Happy Christmas or Maybe Not și o pungă din care se ridicau mândrii aburii unor mâncăruri abia preparate, mă aștepta cuminte în fața ușii, cu privirea în pământ.

Mereu mă întreb dacă faptul că am vrut să o fac mai puternică nu a avut decât efectul invers.

- Deci te-ai hotărât să vii? întreb, scărpinându-mi ceafa și uitându-mă la oră.

Doi ochii albaștrii și fața ei de porțelan mă priveau acum speriați și am oftat, urându-mă pentru cuvintele urâte. E logic, idiotule, că a venit!

- Intră, zic dându-mă din calea ei pentru a-i face loc să se descalțe.

Îmi ridic telefonul în dreptul pieptului și caut o scăpare din această situație jenantă însă nici o notificare și nici un mesaj nu își face apariția, așa că îl blochez, așezându-mă pe piciorul patului.

O analizez în timp ce își dezbracă geaca și o așează în cuier; era neschimbată, poate un pic mai nesigură pe ea și pe ce trebuie să facă și mă simt vinovat știind că eu sunt cauza. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu motivul pentru care cineva suferă, însă aici chiar nu am avut de ales. Trebuie să fie puternică pentru viața care o așteaptă. De când părinții au lăsat-o în grija bunicii și au divorțat, își găsea alinarea în mine și poate, nu era atât de rău. Dar știam că dacă vreodată aș fi plecat, când se atașase deja prea mult, ar fi suferit mai mult. Așa, cel mai probabil a iubit, sau iubește, este fericită și doar îi este frică de mine.

- Ăăă, nu vreau să par nepoliticoasă, așa că mi-ar plăcea să îți salut familia.

O privesc cum stă sfioasă pe treptele care duc în living și zâmbesc.

- Au plecat la rude astăzi iar eu am rămas să am grijă de casă.

Știu că nu mă crede, pentru că o casă poate avea și singură grijă de ea însă preferam să o las așa, fiindcă oricum nu mi-ar răspunde.

- Atunci, cred că ar trebui să mă...

Face semn cu mâna spre ușă iar eu sar în picioare și îi iau sacoșa din mână, înaintând spre bucătărie. Într-un fel, mă simt bine că este aici și totuși mi-este frică să nu simt prea mult pentru a nu mă da de gol. Da, sunt groaznic la argumentat.