INCONȘTIENT (Publicată)

INCONSTIENT

Vocea lui îmi alunecă pe pielea dezgolită de luciditate şi mă simt ameţită şi captivă într-o lume fictivă. Mintea mi se deşteaptă uşor şi realizez nebunia în care mă aflu. Atâta realitate în ficţiune, atâta delir şi credinţa în neştire. Atâtea voci, atâtea atingeri prăfuite şi ireale. Sunt captivă într-un vis fără sfârşit, fără amintiri, unde sunt doar o umbră, iar băiatul acesta care pare atât de cunoscut e chiar Lucas vecinul meu din realitate.

Dar cum de am reuşit să fiu conştientă de tot fluxul de evenimente pe care eu le credeam chiar reale? Nu îmi pot da seama şi nici nu ştiu dacă voi fi în stare să ies cândva din tot amalgamul de vise ce mă răpesc seară de seară. Şi dacă mi-aş face o lume aici în inconştientul meu? Şi dacă m-aş despărţii de realitate îmbrăţişând muchia unei lumi paralele? Aici îl am pe Lucas, băiatul pe care îl iubesc, băiatul ce nu mai există în realitate, dar aici nu ştiu din ce motiv este prezent. Poate acesta este startul pentru a simţi, pentru a căuta din nou, poate această lume este şansa de a fi mai bine, de a fi eu.

E acolo, lângă mine, partea aia a mea rătăcită a sufletului meu s-a unit în momentul în care m-am îngropat trupul în îmbrăţişarea lui şi am realizat faptul că am o şansă de a-l avea în lumea acesta creată de minte mea bolnavă.

Mâinile îmi tremură, respiraţia mea se accelerează şi simt că mă voi prăbuşii în abisul amintirilor. E el, îl văd, îi văd ochii lui negri, îi văd zâmbetul acela, şi e aici chiar lângă mine, în braţele mele. Tremur de emoţie şi mă pierd uşor în amintirea lui. Off, scumpul meu! Îl aud, dar nu îl aud, e ciudat nu? Îi urmăresc doar mişcarea buzelor, e totul atât de intens pentru mine. Fețele noastre se unesc şi simt un curent atât de puternic ce îmi curge în vene. Am senzaţia că şi el mă recunoaşte, că mă ştie, că vede scânteia din ochii mei, mă umple de speranţă şi parcă nu mă priveşte de parcă sunt o străină. Mă frec de faţa lui şi îi respir din nou mirosul, e atât de plăcut, de liniştitor. E aici, cu mine, iar mintea mea se risipeşte şi simt că mă întorc în trecut. Şoapte răguşite, şoapte pline de înţeles, şoapte pline de remuşcări şi durere ies din gurile noastre flămânde de dorinţa gustului celuilalt.

Un sărut şi emoţiile mele se risipesc, faţa îmi este udă de lacrimi, plâng şi îl gust iar şi iar, mă voi satura cândva de gustul lui? Nu mă pot opri din plâns, e prea intens, e prea puternic sentimentul, mă copleşeşte. Mă întreb dacă mă iubeşte măcar un sfert din cât îl iubesc eu. Îmi doresc să îi pătrund în minte şi să îi fur gânduri. Îmi doresc să ştiu, ce simte când e cu mine, îmi doresc să ştiu chiar dacă răspunsul mă va speria.

Ştiu cine este, dar ştiu şi ce simt, mă hrănesc doar atât... mă hrănesc. Nu ştiu cât mă iubeşte, persoana asta din faţa mea ce parcă arată că mă recunoaşte sau parcă se sărută cu o străină, ştiu doar că el m-a părăsit, m-a trădat, ştiu că el nu a luptat, nu s-a zbătut pentru mine, m-a făcut să plâng, să disper, el m-a distrus, el mi-a distrus încrederea. Dar tot el mă face să uit şi să zbor măcar aici în lumea asta în care pot din nou să îi gust buzele, pot din nou să îi scormonesc în suflet.

Problema este că nu ştiu cât de puternice şi adevărate sunt sentimentele lui faţă de mine, poate că sunt false, poate că nu, poate sunt prea multe întrebări, poate ar trebui să încetez să le mai pun şi să încep să simt mai mult, doar asta.

Mă hrănesc, îmi iau doza de fluturi, nu mă gândesc, doar simt, de asta îmi este aşa uşor. Pur şi simplu mă umplu de fluturaşi, pur şi simplu încerc să mă scufund în non-culoarea ochilor lui, pur şi simplu îi memorez zâmbetul, pur şi simplu simt cum ard, cum trăiesc. Simt, simt, mă hrănesc.

-Ce faci Aria? Nu te-ai mai putut abţine să nu mă săruţi şi de ce tot plângi??

-Aaa, îmi pare rău, a fost doar foarte intens.