INCONȘTIENT (Publicată)

Echilibru

Mă trezesc dimineaţă cu un sentiment ciudat. De ce aş visa una ca asta? Nu am mai avut de mult vise în care mă aflu în casa lui, zâmbindu-mi aşa frumos cum o făcea înainte. Şi atunci? O fi din cauză că inima mea era prea speriată de prezenţa lui şi de ceea ce avea să urmeze? Ce avea să urmeze?

Deschid încet ochii, lăsându-i să se acomodeze cu lumina orbitoare de afară. Albaştri, la fel ca cerul. Albaştri, ca marea. Afară se auzea sunetul unor păsări ce cântau fericite fără ca măcar să le pese că eu nu ştiu cum aveam să reacţionez când el avea să se trezească în casa mea. Oftez şi mă simt stingherită de căldura pe care o emană plapuma pe mine.

Mă opresc.

Ştiam foarte clar că nu m-am învelit atât de mult şi mi-aş fi amintit dacă m-aş fi trezit noaptea pentru a mă astupa atât. Pătura îmi vine până în gât şi realizez abia acum, când am vrut să o dau jos, ca ceva mă înconjura cu braţele. Prima reacţie a fost una întârziată, de panică şi confuzie. Cum? Cine? Când? Îmi rotesc uşor capul şi descopăr un cap, un corp, nişte picioare ce mi le acopereau pe ale mele şi nişte braţe strânse în jurul meu.

Capul lui se află pe pieptul meu iar buzele îi tremurau uşor. Ah, cât aş fi vrut să îl urăsc! Să îl fac să se simtă prost pentru tot ce mi-a făcut, acum, cât încă e vulnerabil. Aş fi putut doar să îl trezesc şi să ţip la el, să îl fac să se ruşineze şi să plece acasă la el cu coada între picioare. Dar iar şi iar, inima mea se împotrivea raţiunii. Oricât aş fi încercat să mă potolesc, sentimentul de împlinire alterna cu fluturii simţiţi în stomac. Până la urmă, ar trebui să trăiesc clipa? Ar trebui să îl trezesc sau să mă holbez în continuare la el? Ar fi trebuit să... ce? Să ce?

Înainte să realizez, un zâmbet mic îmi apare în colţul buzelor şi l-am simţit de parcă mi-ar fi crăpat fața imaculată, fără nicio emoţie. Mi se părea atât de îndepărtat, încât mi-am dus degetele uşor pentru a-mi da seama dacă încă visez. Nu, nu visez, iar Lucas tocmai îşi mişcă nasul aşa cum fac iepurii. Aşa cum face mereu când doarme şi visează. Aşa cum făcea... înainte...

Mi-aş fi dorit să îmi întind mâna şi să îi mângâi fața perfectă, proaspăt rasă şi ochii aceia închişi. Mi-aş fi dorit să simt mereu apropierea asta şi nu bariera pe care el mi-o impunea. Încă visez... mi-am spus. Şi ce dacă? E un vis frumos...

Ştiam că atunci când avea să se trezească, toată lumea mea perfectă de acum avea să se preschimbe în lumea monotonă de zi de zi. Dar acum trebuie să fie frumos. Nu ştiu cum a ajuns sus, ultima dată ştiu că l-am lăsat adormit pe jos dar cert este că acea căldură a corpului pe care o emană lipeşte nişte bucăţi din sufletul meu împrăştiat. Mi-e dor de tot, mi-am spus. Dar trebuie să mă obişnuiesc şi să privesc pentru ultima dată acest chip frumos înainte ca el să îmi trântească în față adevărul.

Nu mă suportă. Cu toată fiinţa lui. Mă urăşte din fiecare încheietură, deget şi sprânceană.

Atunci când se va trezi, va fi furios, nervos şi confuz. Va crede cine ştie ce şi va spune că eu l-am adus aici. Va inventa alte sute de minciuni la şcoală despre mine şi vor râde toţi. Va spune că ne-am culcat amândoi, că sunt distrusă şi am alergat înapoi la el. Va spune multe... dar acum nu contează.

M-am pregătit psihic şi voi trece peste. Ca de fiecare dată. Acum... doar tac, îmi ascult inima care se sincronizează cu respiraţiile accelerate ale lui. Are gropiţă în obrazul drept care-i apare mereu când zâmbeşte. Şi are sprâncenele acelea pe care le arcuia doar ca să îmi facă în ciudă că eu nu pot. Ah... şi are nişte ochi negri care mi-au bântuit visele luni întregi. Luni întregi!