INCONȘTIENT (Publicată)

INCONSTIENT

Sunt tot aici. Memoria mea tot duce lipsuri grave. Sunt aici, pe canapeaua asta, în casa lui Lucas, băiatul care îmi este aşa de cunoscut. Nimic nu s-a schimbat.

Afară plouă interminabil. S-au dus culorile calde de toamnă, acum totul este mânjit în tonuri gri şi reci, iar natura se descompune în milioane de stropi asprii. Lacrimi închise în ploaie ce cad şi se zdrobesc de pământul jilav. Miros de fum în fundal, fum de lemn ars ce pluteşte şi răscoleşte aminitiri. Acesta e tabloul. Vă rog să aduceţi un pictor să aşterne pe o pânză tristeţea naturii.

Afară e o dubiţă. Galbenă. Ea dă puţină culoare peisajului. Dubiţa transportă. Oare ce? Fercire? Sticle de bere? Acrilice? Zâmbete? Poveşti de adormit adulţii?

Să transporte acel tablou în care natura plânge şi mirosul ăla de fum ce îmi lasă mereu un zâmbet pe buze. Să transporte dorinţe direct la sursă căci traficul e prea aglomerat ca să ajungă şi se opresc undeva între impuls și împlinire. Să transporte grijile într-o groapă cu mizerii sufleteşti şi să ia de acolo gândurile reprimate şi ascunse, să le ducă la sursă. Să conducă spre ochii oamenilor şi cu ajutorul ştergătoarelor să le şteargă lacrimile din raza de vedere a deciziei bune. Să transporte nişte zahăr pentru oamenii prea amari, sau să îi calce puţin, pe suflet. Să transporte ciocolată şi flori.

Şi totuşi încă plouă. Ploaia poate doar vrea să acopere aerul prea greu şi înăbuşit de griji, să scufunde realitatea şi să murdărească totul cu noroi sau poate doar plouă, doar aşa să avem noi puţin răgaz. Timp pentru famile, pentru a sta mai mult în casă cu cei dragi şi pentru a spune "te iubesc", pentru a alerga cu umbrelele sau timp pentru a citi, a bea ceaiuri şi a privi filme. Timp pentru noi, pentru gânduri mai ascunse.

Ploaia e aici şi noi departe. Spunem că ne enervează, că vrem să se oprească, dar ea doar vrea să ne ţină puţin în loc. Să respirăm. Să nu mai alergam. Să gândim.

Eu doresc puţină linişteşte, puţină culoare în zâmbet... eu vreau să îmi amintesc, vreau că dubiţa să îmi aducă amintiri. Sau poate că e bine că nu îmi amintesc, să nu mă regăsesc nicăieri, să nu am un loc al meu. Poate am amintiri sumbre şi poate dubița galbenă a ajuns la mine şi mi-a îndeplinit dorinţa de a uita tot, iar eu acum cerşesc totul înapoi.

Cum este? Cum este să pleci departe şi totuşi să rămâi aproape? Să ţipi şi să fi auzit de toţi, dar de nimeni înţeles? Cum este să fugi ore în şir, dar să rămâi în acelaşi punct? Cum este să plângi cu sufletul răvăşit de gânduri şi să te regăseşti în suspinuri? Cum este? Să simţi că arzi ca o ţigară, să simţi cum anii tăi sunt scrumul unui nimic realizat, scrumul tuturor care au plecat, scrumul eşecurilor tale, scrumul speranţei tale. Cum este să vrei să rămâi, dar să faci opusul? Cum este să te ascunzi în nimicul vorbelor tale? Cum este să miroşi şi să simţi? Să guşti o iluzie de fericire într-o clipă de regret? Cum este să te întorci acolo unde ai lăsat urme şi să te joci "de-a recunoașterea greşelilor"?

Este plăcut? Tu într-un cuvânt şi nimic din tine într-o frază. O joacă de copii continuată în realitatea prezentă. E teatru în viaţa reală şi toată lumea îşi demonstrează talentul.

Atâtea gânduri, atâtea clipe reprimate şi întrerupte de uşa ce se deschide rapid şi de Lucas ce intră plin de energie, uitându-se fix în ochii mei.

- Bună frumuseţe! De ce plângi? Mi-ai dus dorul?

Fără să îmi dau seama, aveam ochii plini de lacrimi ce se rostogoleau leneşi pe obrajii ruşinaţi. Nu voiam ca el să mă vadă aşa, dar îmi era imposibil să mă opresc.

- Aria?

- Da, Lucas. Sunt bine, nu îţi mai face atâtea griji.

- Vocea îţi tremură şi plângi... cum poţi să spui că eşti bine? Să ştii că nu mai pleci nicăieri!

- Poftim? spun eu mult prea aspru.

- Nu eşti bine! Vreau să rămâi aici!

- Nu mă poţi obliga Lucas, nu vreau să rămân cu tine.

Rămâne tăcut şi se apropie de mine, iar braţele sale îmi cuprind trupul mic. Nu sunt în stare să zic nimic, doar tac şi simt energia şi senzaţia ce mi se varsă prin vene.

- Trebuie să rămâi aici. Nu poţi pleca, nu ştiu de ce, ceva îmi spune să nu te las să pleci. Mă simt atât de liniştit când eşti cu mine şi nici tu nu eşti bine singură. Încă trei zile şi îţi promit că te duc acasă.

Aş vrea să zic nu, dar pot să fac asta?

- Lucas, eu... am şi eu o casă.

- Îţi dau telefonul meu să anunţi că lipseşti puţin. Hai, spune-mi numărul părinţilor tăi.

- Ştii ceva? Rămân aici, dar doar trei zile.

- Nu vei regreta, Aria.

Linişte. În braţele unui străin. Plăcere şi miros de scorţişoară. Liniște într-un loc străin, liniște în ochi neliniştiţi şi intimidanţi. Linişte dispărută şi căutată în cuvinte, găsită într-o îmbrăţişare dorită de atâta timp de la un om atât de nou. Cum este posibil? Linişte şi durere în acelaşi timp. Durere căci va pleca cândva, linişte căci este aici şi îmi răscoleşte toată căldura sufletului. Inspir şi expir uşor simt cum totul se şterge şi rămâne doar linişte şi scorţişoară şi el şi ochii negri şi...

Lavinia Cazamon