INCONȘTIENT (Publicată)

Echilibru

M-am trezit în braţele unui băiat care a devenit un străin înainte să îmi dau eu seama. Tot ce îmi amintesc sunt doi ochi negri care mă priveau reci în timp ce încerca să îmi explice motivul pentru care m-a lăsat să cad fără să gândească de două ori.

Încercam să desluşesc ceva în privirea lui, orice... căldură, tinereţe, iubire sau fericire. Aceste lucruri nu îi mai aparţineau lui. Dormea adânc iar faţa lui era impasibilă, timp în care mi-am permis să îi urmăresc conturul feței, căutând indicii care să mă conducă la Lucas cel tânăr. Părul era dezordonat şi își odihnea capul pe umărul meu, iar buzele îi tremurau uşor.

- Ştii, niciodată nu am crezut că nu te vei descurca, mi-a spus. Eram sigur că dacă voi pleca, vei fi destul de puternică. Am vrut să te pregătesc, Aria. Nu am vrut să rănesc pe nimeni, mai ales pe tine.

- Dar totuşi ai făcut-o, i-am spus rece. Şi m-ai lăsat să cad.

- Nu ştiam...

- Ştiai şi ţi-a plăcut să mă vezi aşa. Ştiai şi ţi-ai dorit să mă vezi aşa! Ai vrut să te ridici, să îmi arăţi că poţi, dar nu pricep care a fost motivul. Întotdeauna te-am admirat şi mereu ai fost deasupra mea în tot!

- Aria, ce prostii tot spui tu acolo? Mereu te-am privit cu mândrie! La grădiniţă îţi dădeam din ciocolată pentru că ştiam că aşa vei sta lângă mine. Mai târziu, ţi-am dăruit lucruri pentru că ştiam că le vei păstra şi îţi vor aminti de mine, mi-a zis în timp ce mi-a privit pantalonii.

- Şi totuşi, ai plecat.

- Da, mi-a răspuns el de parcă totul ar fi fost evident.

Am tăcut şi timp de câteva minute, nu am auzit nimic altceva decât inima mea bătând nebuneşte, vorbind în locul meu. Nu ştiam ce să spun, eram şocată.

- În toţi aceşti ani m-am învinovăţit şi m-am înjosit crezând că eu am călcat strâmb. Când de fapt nu am făcut nimic altceva decât să te las să mă distrugi, încrezându-mă în tine!

- Oh, Aria! Dar tu te încrezi în toţi care îţi ies în cale...

Am sărit să-mi iau apărarea, nervoasă, căutând un argument răutăcios care să-i închidă gura.

- Pentru că... am început.

- Pentru că părinţii tăi nu au ştiut să îţi arate adevărata viaţă... Aşa că acesta a fost rolul meu în viaţa ta, Aria. Să te îndrum...

- Spre ce? am zis descurajată. Spre o viaţă pe care o regret?

Lucas deschide gura să zică ceva, însă îl întrerup, ridicând mâna în faţa lui.

- Ştii, Lucas, dacă aş avea posibilitatea de a mă întoarce în timp, mi-aş schimba viaţa, începând cu apariţia ta în acea zi la grădiniţă! Dar nu pot, pentru că aşa ceva nu există iar tu nu mă vei lăsa oricum în pace vreodată.

- Doar atunci când vei muri...

Mă opresc cu privirea asupra chipului lui, reflectând la discuţia noastră extrem de bizară de noaptea trecută. Se presupune că ar trebui să fiu în al nouălea cer, conform fluturilor din stomac, însă viaţa mi-a demonstrat că atunci când simţi, nu înseamnă că este ceva bun.

Ultimele cuvinte mi se tot amestecau prin cap, dându-le diferite sensuri şi punându-le în diferite contexte. Probabil voia să spună că după moarte nu ne vom mai întâlni.

Sau poate că el se referă la faptul că niciodată nu te va lăsa în pace, decât atunci când vei muri...

Sunt un ying şi yang, o antiteză. Mereu creierul va duce o luptă cu inima, care se va împotrivi cu vehemenţă. Mereu îmi voi dori să simt iubirea dar voi simţi doar ura, voi simţi moartea în locul vieţii, lacrimile în locul zâmbetelor... voi fi mereu compusă din două părţi... una îşi va dori, alta va face deja ceea ce nu-şi doreşte.

Lucas tuşeşte, cu capul încă pe umărul meu şi mâna lui în jurul taliei mele şi se foieşte uşor, cercetând terenul. Ochii lui coboară leneşi pe trupul meu, încălzindu-l, iar braţul lui îmi înconjoară talia mai strâns, într-o încercare disperată de a mai simţi ceva. Dar nu reuşeşte şi iar se retrage, oftând încet şi muşcându-şi buza. Probabil dacă aş fi a lui, m-ar fi dezbrăcat din priviri, sărutându-mi corpul cu vorbe umede şi miros de scorţişoară, înnebunindu-mi simţurile... iar raiul mi-ar zâmbi înaintea mea, aşteptând să mă întorc.

Dar sunt doar Aria, o altă fată pe care braţele lui o strâng, fără nici un sentiment înafară de indiferență, o altă fată care i-a fost cândva prietenă. O altă fată care i-a zâmbit cândva, care i-a dat şansa să o distrugă şi el a acceptat. O altă fată care a făcut pactul cu diavolul, care mi s-a înfăţişat înainte drept un înger cu aripi fragile şi zâmbet blând.

- Bună dimineaţa, a mormăit el iar eu nu mi-am putut opri gândul că vocea lui e atât de sexy când e răguşit.

Şi-a lăsat braţul să se odihnească în continuare pe talia mea, care s-a subţiat sub atingerea lui, dornică să îi facă pe plac şi mi-a zâmbit atât de frumos încât am rămas înmărmurită, simţind cât de fierbinte era aerul. Mi-am dat seama de apropierea din noi şi am închis încet ochii, memorând fiecare emoţie şi tremur, atingere şi centimetru dintre noi.

- Bună dimineaţa, am răspuns într-un final, muşcându-mi buza de jos.

Râde răguşit, privindu-mi buzele, şi eu la rândul meu îi privesc buzele pline. Ochii lui întredeschişi, negri şi strălucitori îmi provoacă privirea mea timidă într-o luptă din care nu am cum să ies învingătoare.

E prea frumos, e prea ireal. Sunt emoţii, sunt emoţii şi emoţii... Sunt, pentru prima oară după multă vreme, emoţii profunde, care îmi cutremură corpul cu o electricitate ştiută doar de noi şi ochii aceştia care încă se luptă să supravieţuiască în faţa lui, omul nepotrivit şi totuşi atât de dorit şi potrivit corpului meu... mă ancorează mai mult în prezent, în acest moment şi această clipă... perfectă.

Tu, omule, care-mi mutilezi sufletul într-un mod atât de dureros şi plăcut, care îmi faci corpul să îmi tresară şi să fremete de fericire şi tristeţe în același timp, de ce te joci?

Oftez, închizând ochi şi ridicându-mă în şezut, simţind că nu mai pot face faţă. Locul în care mâna lui poposise pe corpul meu era încă fierbinte şi dureros că o rană deschisă. Lucas rămăsese în spatele meu şi ştiam că mă priveşte, trasând cu ochii linia spatelui; am surâs, aplecându-mi capul spre stânga.

- De ce faci asta?l-am întrebat.

Tace, dar ştiu că zâmbeşte, gândindu-se la răspunsul potrivit.

- Pentru că ştiu că îţi doreşti să simţi asta.

Mă încordez instant, întorcându-mi capul în direcţia lui. Stătea cu capul pe pernă, iar vocea lui era blândă şi suavă...

- Nu înţeleg, îi zic.

Îmi zâmbeşte şi se ridică, luându-mi mâna într-a lui.

- Vezi tu, nu e aşa te uşor să fii personajul rău. Iar eu nu îmi doresc să înţelegi asta, Aria. Îmi doresc să fii fericită, să priveşti stelele, să fii sărutată de cel mai drăguţ tip din liceu care te iubeşte nebuneşte, îţi doresc să ai parte de cea mai frumoasă viaţă...

Îşi plimbă ochii prin cameră, gândindu-se cum să continue astfel încât să se facă înţeles şi zâmbesc, ştiind că nu şi-a ascuns şi această latură față de mine.

- Îţi propun ceva, spune într-un final. Îţi promit că încerc să redevin prietenul care eram odată, dacă îmi promiţi că nu te vei ataşa de mine.

- Un joc, îi zic absentă, mai mult pentru mine.

Aprobă şi îmi aşteaptă răspunsul.

Am pierdut deja de mult, îmi spun în minte.