Sally - Volumul 1: O nouă viață

Capitolul 24: Halloween

- O, de ce nu? se îmbufnează ea.

- În primul rând, asta înțelegi tu prin „negru și misterios"? Adică, e negru, dar unde-i misterul?

- Are o mască. zâmbește Bella insistent.

- Și în al doilea rând, chiar e singurul costum de genu' pe care l-ai găsit? Adică... Nu!

- Dar te rooog!

- Bella, în ruptul capului nu pun chestia aia pe mine! Mai bine merg în pijamale, sau nu mai vin deloc.

- Da' nu poți să mă lași singură. Te rooooog! chițăie ea și mai tare.

Mă holbez la costumul odios de pisică pe care îl ține în mână, apoi îmi îndrept iar privirea spre fața sa:

- Chiar n-ai cum să mă faci să pun ăla pe mine. Plus că n-am timp de pierdut. Trebuie să termin posterul pentru petrecere și să i-l dau doamnei Smith cât pot de devreme.

- Păi n-ar dura atât dacă ai accepta.

- Dar e prea...

- Ție o să-ți vină mai lung decât mie. mi-o taie ea.

- Totuși...

- Pune-ți niște colanți!

- Ă...

- Vrei să termini azi posterul ăla? ridicându-și una dintre sprâncenele subțiri.

Pufnesc exasperată și îmi dau ochii peste cap, apoi apuc umerașul ăla blestemat.

- Ce nu fac eu pentru tine.

Sora mea zâmbește ridicându-se mulțumită pe vârfuri.

Înainte de a ieși din camera ei zic:

- Doar ca să știi, nu te-aș fi lăsat să ieși din casă îmbrăcată așa.

- Și tu știi foarte bine că nu te-aș fi ascultat. Nu ești mama.

- Nici pe ea n-ai fi ascultat-o.

Râdem după care eu mă întorc la posterul meu.

*Perspectiva lui Diego:

Eu și Harry suntem încă la școală. Ne-am oferit să aranjăm instrumentele pe scena din sala mare, pentru petrecerea de diseară.

Tocmai am terminat și ne pregătim să plecăm. Îndreptându-ne spre ieșire trecem pe lângă cancelarie. Ușa este deschisă și dinăuntru se aude o voce supărată care pare să vorbească la telefon:

- Cum? ... Dar... Nu puteți... Bine, îmi pare rău, dar... Nu, nu pot amâna nimic. Totul este deja pregătit... Eu înțeleg asta, dar... Și chiar nu mă puteți ajuta? ... Nu știu, poate să-mi recomandați pe cineva? ... Bine, înțeleg. Voi găsi eu ceva. Mulțumesc oricum.

Conversația pare să se fi încheiat, iar persoana din cameră oftează. Se aud apoi pași, după care din cancelarie iese doamna Smith cu o față îngrijorată.

Harry are mutra aia de „vai, ne-a prins ascultând la ușă".

- Noi... Noi n-nu v-ascultam. N-am auzit nimic. se bâlbâie el.

- E vreo problemă? mă bag eu.

- Nimic cu care să vă bateți voi capul. răspunde directoarea zâmbind slab.

- Părea important.

- E doar... Solistul trupei pe care am angajat-o pentru diseară și-a pierdut vocea, deci...