Sally - Volumul 1: O nouă viață

Capitolul 15: Minciuna

- Scuze...

Încep eu dar tușesc iar. După câteva secunde spun:

- M-am înecat... Poftim?

- Ziceam de Diego, dacă are iubită.

- A! Ă... De ce?

- Păi... E de treabă, e drăguț, dansează bine...

Eu ridic o sprânceană în semn de „Și ce?".

- Și... îmi cam place...

- Aaa, păi de ce nu spui așa. îi zic eu Lilei.

După o mică pauză ea spune:

- Și? E sau nu cu cineva?

- Păi, din câte știu eu...

Să o fac? Să n-o fac?

- ... da. terminându-mi propoziția.

Am făcut-o! Doamne! De ce am făcut asta?

- A, ok. Mersi oricum. zice ea și pleacă.

Tocmai am mințit-o în față... Vai mie... Dar de ce? Dacă vorbește cu el și află că nu are nici o prietenă? Uf! Mai bine tăceam. De ce nu i-am zis pur și simplu că nu știu? Mi-am stricat și pauza.

*Perspectiva lui Justin:

Acum sunt pe o bancă în parc cu Louis. Bem niște suc și vorbim. Îi povestesc despre ce ar fi trebuit să fie o repetiție.

- Vezi cât îmi îngreunează situația? încep eu. Nu pot să mă apropii deloc. De fiecare dată când am ocazia apare Diego. Tipul ăsta e peste tot, mă înțelegi?... Louis! strig după o mică pauză.

- Hă, ce?

- Ai ascultat măcar?

- Da, da. răspunde el deconectat.

- Ce ai pățit frate?

- Nimic, doar că... azi la școală, nu știu... Cum ar fi dacă ți-aș spune că am surprins o fată făcându-mi ochi dulci?

- Ohooo, ia uite unde era Don Juan! Și cine e? mă bucur eu.

- Păi... Abby.

- Ce? Abby? Abby a noastră?... Sau, mai bine zis a Sharei.

- Aha. afirmă Louis.

- E, cine știe? Poate îi place de tine. lovindu-l prietenește cu pumnul în umăr și râzând.

- Da, sigur. râde și el. De parcă Sarah o lasă să gândească singură.

Râdem amândoi.

*Perspectiva lui Sally:

Încep orele de după-amiază. Acum avem istorie, dar a muzicii. Renaștere și baroc... Plictisitooor!

Intru în sală aproape la fix. Mai sunt doar două locuri libere în spate. Mă așez și montez... ă... orice o fi chestia asta. De ce nu avem și după-amiaza bănci și scaune? Nuuu! Noi trebuie să avem scaune din astea dubioase cu plăcuțe de lemn atașate care țin loc de bănci. În fine.

Intră și profa. Ne întreabă dacă avem toți fișele... FIȘELE! Fir-ar! Le-am uitat în dulap... ă... sau... poate acasă? Îmi dau o palmă mintal. Sunt un geniu, ce pot să zic! Se aude ușa.

- Bună ziua! Mă scuzați că am întârziat. spune persoana care a intrat.

Mă uit din reflex: Diego. Hai mă! Serios? Logic, se așează lângă mine, fiind singurul loc liber...

Își pune dosarul pe bancă (eu tot bancă îi zic) apoi se uită la mine... Dacă a vorbit cu Lila? Trebuia să tac frate!

- Ai un pix? întreabă el.