-4-
Mi-am deschis uşor ochii, încă ameţită. Faptul că nu am mâncat nimic de când am fost răpită nu mă ajuta la nimic. M-am uitat în jur. Totul era negru. Câteva imagini din seara precedentă îmi apăreau în minte. Am reuşit să mă târăsc până în cămăruţa îngustă şi nimic mai mult.
Am găsit uşa spre camera principală. Pe o măsuţă din colţ se afla o tavă cu mâncare. În câteva minute era goală. Nici măcar nu ştiu ce era pe ea, dar cui îi mai păsa, era mâncare. O parte din ameţeală a mai dispărut.
M-am uitat pentru prima dată prin cameră. Undeva în spatele meu se afla uşa ce ducea în cămăruţă. În stânga, un pat uriaş şi masiv domina peisajul. De o parte şi de alta se afla câte o uşă. Nu am îndrăznit să văd ce e după ele, probabil o baie şi un dulap. Faţă în faţă cu patul era un geam cât jumătate din perete ce dădea într-un balcon. Mai erau vreo două noptiere, măsuţa pe care se afla tava, un birou în faţa geamului, nişte picturi ciudate pe pereţi, de parcă cineva şi-a bătut joc de pânză şi culori. Tot roşul şi negrul din cameră mă obosea.
În faţa mea se mai afla o uşă. Cred că e cea pe care am intrat în cameră. Am apăsat pe clanţă, dar nimic. Era închisă. M-am întors uitându-mă din nou în jurul meu. Pentru prima dată am observat un şemineu uriaş, deşi nu părea a fi folosit nici o dată. Câteva sfeşnice cu lumânări nefolosite se aflau pe el. Chiar şi pe pereţi erai câteva în suporturi. Tipii ăştia chiar n-au auzit de curent... Nici măcar în secolul 20 nu sunt...
Era destul de sinistru. Deosupra lui se afla un tablou înfiorător. Era alb-negru, cu excepţia unor mici detalii. Era o femeie, dar nu i se vedeau ochii, doar parte de jos a feţei şi pieptul, nici el întreg. Avea un colier cu un fel de pandantiv roşu aprins, cu buzele sângerii. Colţii de vampir era albi ca laptele, iar pe lângă ei era sânge, colorat puternic cu roşu. Un fior a trecut prin mine. M-am apropiat totuşi de şemineu. Lângă el se afla un fel de... furcă? Bine, nu ştiu cum se numeşte. Ca o furculiţă cu doi dinţi mult mai lungă din fier. Era destul de grea.
M-am îndreptat cu ea spre geam. Mai vreo jumătate de oră şi soarele ar fi dispărut după munţii ce se întindeau în depărtare. Venea noapte, deci James nu ar fi trebui să se întoarcă până dimineaţă.
Aşteptam întunericul cu furculiţa/furca în mână. Timpul trecea tot mai greu. Într-un final, pătura nopţii a învăluit totul. Nu mai vedeam aproape nimic, doar lumina lunii ce intra blând pe fereastră. Am încercat toate geamurile şi uşa. Totul era închis. Aş fi vrut să fac asta cu Paige, dar ştiam că mi-ar pune doar beţe în roate. Îi era prea frică să încerce să evadeze doar pentru că.... sunt nişte vampiri. Patetic...
Mi-am ridicat ‚‚arma'' şi am lovit în centrul geamului. Un sunet ascuţit de sticlă spartă a umplut aerul. Cioburile s-au împrăştiat rapid. Am mărit un pic spărtura, după care am ieşit pe balcon. Am înspirat adânc. Am simțit un miros puternic de brad ce îmi curăţa plămânii.
M-am uitat în jos. Rahat, era destul de sus. M-am uitat în jur, nu aveam nici o şansă să escaladez zidul. Am trecut de balustradă după care m-am aruncat în gol. Nu m-am gândit prea mult. Ştiam că au auzit geamul spărgându-se şi aveau să vină repede să vadă ce s-a întâmplat, aşa că nu aveam timp de pierdut.
Bineînţeles, aterizarea a fost destul de proastă. Prima dată am atins pământul cu piciorul stâng, care a alunecat şi am căzut în fund. Iarba era moale, dar nu suficient cât să-mi atenueze căderea. M-am ridicat şi am început să fug. În lumina amurgului, eram sigură că văzusem în gard undeva în dreapta. Era să mă lovesc în vreo doi copaci, iar gardul nu l-am mai văzut, aşa că m-am oprit în el. Nu puteam vedea aproape nimic. Lumina amurgului devenise foarte slabă în acea zonă, iar faptul că nu aveam ochelarii mei nu mă ajuta prea mult. O, cât de fericită aş fi fost să îi fi avut atunci.
Am mers pe lângă gard doar ca să ajuns într-un tufiş. Speram totuşi să găsesc o gaura, ceva şi să nu trebuiască să-l escaladez, dar norocul nu a ţinut cu mine.
Undeva în faţa mea, vedeam cum se deschideau nişte porţi uriaşe. Şi cine poate să intre în acel moment? James, bineînţeles... A vorbit puţin cu unul care părea a fi portar. Dintr-o dată s-a oprit. Am rămas pitită în tufiş. Îmi era frică şi să respir. Şi-a ridicat nasul în aer, ca şi cum ar adulmeca, după care s-a apropiat de locul în care eram, iar, eu, fiind eu, am făcut cea mai mare prostie pe care o puteam face. În apărarea mea, eram prea speriată ca să mă mai gândesc la ceva. După cum vă puteţi imagina, am fugit. Cât de tâmpită trebuie să fii ca să fugi de un vampir, care nu e mai departe de 10 metri şi să mai fi şi pe ‚‚terenul lui de joacă''? În apărarea mea, n-am zis niciodată că sunt prea deşteaptă...
Nu m-am deplasat nici măcar un metru, că am picat jos cu tot cu un vampir pe mine. Chiar era greu... Şi-a băgat mâna în părul meu şi mi-a tras capul pe spate, spre el.
- Nu e tocmai cel mai inteligent lucru pe care îl puteai face, mi-a spus cu venin în voce.
Vedeţi? V-am spus că nu sunt tocmai deşteaptă, mai ales în situaţii de criză...
M-a aruncat pe spatele lui şi a început să mă care ca pe un sac de cartofi. Probabil că pentru el, nici nu eram mai mult în acel moment. În mai puţin de 5 secunde, am ajuns înapoi. Paige încerca să strângă toate cioburile, dar a oprit-o.
- Ieşi.
Nu a ţipat, nu s-a crizat, era incredibil de calm. Asta nu poate fi de bine... Ea l-a ascultat şi a ieşit repede, aruncându-mi o ultimă privire. Îi era milă de mine, puteam simţi asta, dar în acelaşi timp voia să îmi spună: ‚‚ţi-am zis eu''... chiar nu mai conta atunci...
Nu m-a lăsat jos, m-a aruncat pur şi simplu. Pentru el eram doar un gunoi. Nimic mai mult, poate chiar mai puţin, sau cel puţin aşa mă simţeam.
Am îndrăznit să mă uit în ochii lui. Nu era nervos, era de-a dreptu' furios. Nu am apucat să văd mai mult, doar am simţit urma ce mi-a lăsat-o pe obraz. În următoarea secundă era peste mine şi îmi şopti la ureche:
- Niciodată, absolut niciodată să nu mai faci asta.
Vocea nu îi trăda nici o emoţie. A făcut o mică pauză între fiecare cuvânt. Eram în maaare bucluc. Inima a început să îmi bată mult mai tare, de parcă aş fi alergat 10 kilometri pe jos. Eram sigură că o poate auzi şi că se bucură de asta, chiar dacă nu îmi arată. Am început să mă bâlbâi şi lacrimi de frică şi-au făcut loc în ochii mei:
- Stă-stăpâne, vă-vă rog... aveti mi-milă...
Dar nici bătăile acccelerate, nici lacrimile, nici frica, nici nimic nu l-au oprit. În mai puţin de 2 timpi şi trei mişcări, hainele mele erau sfâşiate. Nu mi-a mai ieşit nici un cuvânt întreg, doar strigăte de durere... Era pur vampiric, dur, fără milă, fără un al doilea gând... Niciodată nu am crezut că aş vrea să fiu hrana unuia ca el, dar în acele momente îmi doream asta mai mult decât orice, Mi-aş fi dat şi viaţa pentru o bucăţică din acea mare de plăcere şi nu m-ar fi deranjat să mor apoi... Moartă... dar liberă...
@};-
stiu, e cam scurt... si cam trist... cam dramatic... ma rog, doar criticati-l:) :))
