Pentru inceput, da, stiu ca e scurt, dar mai am doua capitole de umplut si chair daca ultimul e foarte lunga, nu vreau ca penultimul sa aiba o pagina:P dap, poevstea mai are doua capitole fara acesta:) fara continuare. credeti-ma, la ce final i-am pregatit, il preferati pe cel de la prima parte. si, ori dupa ce o termin, ori intre timp, probabil ca o sa icnep o poevste noua:) si nu, n-am uitat de partea a doau de la "speranta..". astept critici si ce mai vreti voi :D
ps, inspiratie pentru raul in dreapta:)
@};-
~3~
Obscuritatea camerei, prezenţa lui rece şi răsuflarea de gheaţă pe gâtul meu îmi dădeau fiori. Siguranţa mi se scurgea printre degete. O puteam simţi… vâscoasă, greţoasă, neagră. Dar trebuia să fiu tare. Aveam nevoie de fiecare firicel de încredere şi speranţă de care mă puteam agăţa, iar acesta era cel mai puternic, deşi nu depăşea pânza de păianjen în grosime.
- M-am… m-am rătacit.
Mă bâlbâiam. Nu era bine. Trebuia să denot siguranţă, încredere, să îl fac să joace după cum cânt eu. Era totuşi un vampir. Iar eu? Doar o mică şi neînsemnată fiinţă umană… Dar voiam acasă şi nu plănuiam să mă las învinsă de o pereche de colţi aroganţi şi de stângăcia mea.
- Oare? a spus răguşi, dar nu atât de enervat.
- E un castel mare, am continuat cu mai multă voce. Dumneavoastră nu v-aţi pierdut niciodată?
- Eu? Să mă pierd? a început să râdă, îndepărtându-se.
Am schiţat un zâmbet spre podea. Atmosfera apăsătoare şi rece se mai diminuase puţin, dar nu era suficient pentru a-mi recăpăta întreaga încredere. Ar fi o minciună să spun că nu roiam să fiu prinsă. Asta încercasem şi cel puţin prima parte, mergea destul de bine. Puteam fi moartă de cum am pus piciorul în cameră.
A aprins cea mai apropiată lumânare. Lumina slabă i-a luminat chipul. Ochii şireţi de un albastru intens m-a făcut să îmi schimb peisajul. Nu era momentul să mă pierd în marea aceea adâncă. Genele lungi şi negre, fruntea lată, părul şaten închis şi ciufulit în toate direcţiile, cu un tricou alb, jeacă de piele şi aerul de pericol îl făcea pe prinţ, El. Auzisem zvonurile cum că arată bine, dar să îl văd în faţa ochilor, cu totul altă poveste. Ca să nu mai zic de lumina ce îl făcea mai misterios decât o crimă. Din fericire, nu am stat mult să-l contempl. Deşi, aş fi renunţat la principiul meu de mă vedea cu băieţi prea mari, la naiba, cred că avea cel puţin 20 de ani. Cui îi mai pasă? Voiam acasă!
- Se poate întâmpla oricui, am zis apoi.
- Poate, dar nu mie, a devenit brusc foarte serios.
- V-am mai spus, m-am pierdut.
- Asta să le spui sânzienelor, nu mie. Nu mă face să repet întrebarea, începuse să mârâie ultima parte.
Bine, poate că nu mergea chiar aşa de bine, dar nu te loveşti în fiecare zi de un vampir furios, nu?
- Nici nu mă aşteptam să mă credeţi, am zâmbit uşor şi m-am apropiat cu paşi mărunţi.
A ridicat indignat o sprâneană şi m-a privit întrebător.
- Doar sunteţi mult mai bun decât acele creaturi mediocre ce se ocupă cu curăţenia, am continuat linguşitor.
- Şi tu faci asta, a spus cu voce joasă.
- Nu am negat niciodată…mi-am coborât vocea, fiind doar la un pas de el.
- Ce vrei? a întrebat dur.
