stiu, e cam scurta, dar promit ca la partea a doua, capitolele vor fi mai lungi:) astept critici :)blackie e pricolici, cel putin pt moment, iar zoe mai are pana v+a afla asta, dar ca sa nu mai yiceti ca e varcovampir :)) desi recunosc, imi place denumirea :)) a da, si e in dreapta:D
-10-
Au trecut câteva zile. Pentru Irina, totul părea că intră în normal, pentru mine, era semnalul că trebuie să plec cât mai repede. Ocazia se ivi la scurt timp. În a cincea zi, m-a trezit cu noaptea în cap. Mi-a enumerat o listă cu ce trebuie să fac. după care a spus că pleacă până seara cu ceva treabă. M-am băgat la loc în pat de cum a ieşit pe uşă.
Când m-am trezit din nou, focul era stins, dar era o căldură apăsătoare se simţea în aer. Am ieşit afară, în speranţa că mă voi răcori puţin, dar soarele ardea pe mijlocul cerului. Era amiaza, iar eu nu mâncasem nimic.
Am făcut câţiva paşi spre uşă, dar lătratul lui Blackie mi-a amintit de existenţa lui. Am zâmbit uşor şi am căutat ceva de mâncare. Nu am găsit mare lucru, dar era suficient. Am ieşit din nou afară şi m-am pus lângă el, mângâindu-l uşor pe cap.
- Ţie foame? a dat repede din coadă şi s-a întins spre bucata de carne nefăcută.
Am mâncat în linişte, dar sufletul meu se zbătea în piept. De jur împrejurul colibei, la câtiva metri distanţă, se ridicau garduri vii de cel puţin trei metri. Hoaşca nu avea încredere în mine. A bănuit că vreau să fug şi mi-a luat toate şansele.
Terminasem mâncarea, sau mai bine zis, Blackie s-a înfruptat din tot, când am simţit o lacrimă pe obraz. Nici măcar în castelul vampirilor nu m-am simţit aşa de ghinionistă... Până şi câinele a simţit schimbarea mea de spirit. S-a ridicat în labe şi şi-a pus botul lângă obrazul meu. Părea că mă înţelege.
- De ce, Blackie, de ce nu pot ajunge acasă?
Mi-am pus mâinile în jurul lui. Nu trebuia să spună ceva sau să încerce să mă consoleze. Era suficient că era acolo, lângă mine. După câteva minute, m-am potolit. Ochii aceea gri mă priveau curioşi, de parcă încercau să realizeze ceea ce spun sau să-mi citească sentimentele printre lacrimi. Dar e doar în câine... îmi tot spuneam, dar ştiam că e mai mult de atât. Era pur şi simplu Blackie, orice în plus sau în minus nu îşi avea locul...
- De ce nu pot ajunge acasă? De ce am ajuns aici?...
Un nou set de lacrimi se pregăteau să apară, dar prietenul meu le-a şters uşor. I-am simţit colţii pe mâna mea, dar nu l-am oprit. Capul a început să mi se învârtă uşor din cauza lipsei de sânge. După câteva clipe, mi-a lins rănile şi s-a desprins de mine, ducându-se spre colibă. S-a pregătit ca de cursă, după care a pornit cu viteză. Lanţurile au început să zornăie, dar în câteva secunde au fost întinse la maxim. Coliba s-a mişcat puţin, iar lemnul de la bază se auzea trosnind. În doar câteva secunde, bucăţile de brad s-au rupt în două şi mii de aşchii au sărit în aer. Blackie a alergat atât de repede prin gardul viu, încât am crezut că şi-a laut zborul. A lăsat în urmă o găură suficient de mare pentru mine.
M-am grăbit să ies. Piciorul mi-a rămas blocat între crenguţele încăpăţânate, dar am reuşit să mi-l scot relativ uşor. Gardul s-a făcut imediat la loc, de parcă nimeni şi nimic nu ar fi trecut prin el.
M-am uitat în jurul meu. Nici o urmă de Blackie, nimic. De jur înprejur, diverşi arbori mă înconjurau. Simţeam că mă sufoc. Am început din nou să alerg prin pădure, fără vreo ţintă anume. De câteva ori nu m-am oprit pentru a-mi regula respiraţia. Ameţeala se înteţea, dar am continuat să alerg spre nicăieri.
În final, oboseala, ameţeala şi lipsa sângelui şi-au făcut afectul. M-am prăbuşit la baza unui copac. Înainte să pierd firul lucrurilor, am murmurat un singur lucru: ‚‚Doamne, ajută-mă!’’...
Nu ştiu ce s-a întâmplat apoi, dar atunci când m-am trezit, libertatea mi-a fost luată din nou. Pereţii de un roşu aprins îmi răneau ochii obosiţi, deşi erau luminaţi doar de câteva lumânări. Lipsa ochelarilor mei începea să mă afecteze tot mai tare. Culorile puternice din jurul meu, negru şi roşu, erau împrăştiate ăn toată caemra, dându-mi dureri de cap. Era destul de frig, iar eu eram tot în cămaşa lungă de la Irina. În afară de un pat masiv într-o cameră goală, nimic nu atrăgea atenţia. Poate doar faptul că nu era nici o fereastră...
Simţeam cum mi se pune o gheară pe piept, oprindu-mi respiraţie. Aveam impresia că pereţii se apropie de mine, închizându-mă ca într-o cutie. Culorile, spaţiul închis, liniştea, absolut totul mă sufoca fără milă.
După câteva minute petrecute ca peştele pe apă, am auzit uşa deschizându-se. Muzică ritmată şi veselă înconjură camera. Un tip înalt, brunet şi mai misterios decât aş fi putut să îmi imaginez mă privea zâmbind din pragul uşii.
- Se pare că s-a trezit. Fane! Adu-i primul client!
Şi aşa mi-a fost semnată următoarea condamnare... la tortură.
