Povestea unui demon

16.Vise

Vad cum cerul capătă o culoare sângerie, iar luna devine tot mai neagră și strigate îmi răsuna în timpane și mii de îngeri sunt chinuiți de demoni care îi distrug rând pe rând, posedându-i, făcându-i să își piardă mințile.
Undeva în mijlocul infernului era târâtă una dintre ei. Cu aripile ei albe imaculate, uriașe, fața albă de parcă ar fi din portelan și părul blond, auriu.
- Nu le veți găsi! au fost ultimile ei cuvinte, înainte de a fi ucisă.
Ma ridic până în capul oaselor, respirând scandat, cu picături de transpirație pe frunte și o durere de cap îngrozitoare.
E întuneric. Hale doarme, iar Egypt e dispărută de câteva zile.
Am văzut-o pe mama, am privit-o murind, am fost spectatoare la ceea ce a dus nașterea noastra, pe lângă asta și cuvintele lui Egypt despre experimentele făcute asupra noastră îmi răsuna puternic în timpane.
Privesc la ceasul de pe noptieră, care indică ora cinci fara câteva minute, așa că ma îmbrac si pornesc la o tură de alergat in jurul parcului din fața blocului.
Deschid ușa de la intrarea în clădire, aceasta făcând un zgomot care a făcut câinele doamnei de la parter să latre si probabil a și trezit săraca bătrâna insuportabilă, dar oricum nu prea ne place, deoarece ar bănui câte ceva despre noi si ceea ce suntem.
Doar câteva mașini care trec în grabă și câteva persoane care se duc la servici.
Un paramedic trece pe lângă mine cu haina patata de sange, semn ca a avut o tură grea. Mirosul de scorțișoară al acestuia ma face să înghit în sec și pot simți cum gâtul îmi arde de parcă aș fi băut un shot. Foamea pune stăpânire pe simțurile și pe autocontrolul meu, încât m-am trezit că îl urmăresc pe tip, până in spatele unor clădiri, care duceau la o fundătură.
Când să sar la gâtul acestuia, mâinile calde ale lui Hale îmi cuprind talia, trezindu-ma fix în fața oglinzi băii din apartament.
Mă privesc, iar ochii îmi sunt roșii, pielea albă și tremur din toate încheieturile. Era să ucid pe cineva.
Lacrimile îmi inundă ochii,căzând în genunchi cu fața în palme, simțind cum mila lui Hale îmi inundă și mie corpul.
- Era să îl omor pe tipul ăla, care probabil își terminase tura și se ducea la familia lui.
- E foamea, nu o poți controla, toți am trecut prin asta la inceput, dar eu am avut-o pe Ana care m-a ajutat. E ca și cum ai trece din nou prin pubertate.
- Îmi spui toate astea din milă, iar asta mă doare. Îți e mila de mine.
Mâna lui îmi atinge umărul, dar ma retrag,lăsându-l cu mâna întinsă, mirându-l gestul meu, asta enervându-mă.
- Toate astea m-au schimbat, mi-au schimbat perspectiva de a privi lumea, iar acum, sincer, am nevoie să fiu singură.
Hale mă privește fix, de parcă ceva s-ar fi spart în interiorul lui, iar eu ma simțeam la fel.
Mă ridic de pe podeaua rece și il ocolesc, plecând spre iesire, dar ușa îmi e blocată de el.
- Hale, te iubesc, dar intelege-ma că am nevoie de o pauză în care să conduc spre nicăieri, să mă gândesc la tot ce se intampla, spun cu o mica reținere, in timp ce ii mângâi obrazul.
Pot simti cu o lacrimă mi se scurge, facandu-ma să îmi întorc privirea.
- Nu vrei asta, o simt. Dar îți înțeleg decizia,pentru ca am trecut prin asta.
Dispare din fața mea, parca nici nu a fost acolo, iar eu imi șterg lacrimile, iau cheile de pe noptieră și o iau la goana spre ieșire.
În fața scărilor era doamna Dragomir, care mă privea cu frică și subînțeles.
- Voi, ființele Satanei, aduceți infernul pe Pământ, țipă către mine, iar câinele ei aproape ca ma mușcă de picioare.
Sar peste el și mă urc pe motocicleta, goning spre ieșirea din oraș.
O clădire înaltă, fără geamuri, cu tencuiala căzută, se ascunde undeva in întuneric la periferie. Parchez si pășesc pe bucățile de tavan căzute, ecol celor care se sparg, ridicandu-mi fiori în tot corpul. Mai multe găuri se succed până la ultimul etaj al clădiri, vazandu-se cerul, usor rosiatic din cauza răsăritului.
Spatele începe să mă usture din cauza aripilor și pot simți cum picături de sânge mi se preling pe spate, dar în câteva secunde sunt pe acoperișul, putred al cladirii.
Imaginea cu uciderea mamei mi se derulează în fața ochilor, de parca se întâmplase chiar aici si exact acesta e locul: pădurea cu copacii uriași, norii care par a fi un vârtej ce înconjoară soarele, până si trunchiul de copac pe care a fost tarata, pentru a fi ucisă în văzul tuturor.
Privesc spre pădure, iar sub un copac, se vede un felinar si o umbră dată gol de lumina pala a soarelui. Privesc mai atent spre locul acela si pot vedea aceeasi construcție masivă si postura impunătoar, dar din pacate nu am putut vedea chipul persoanei respective. E una din umbrele din Holul Trecutului.
Totul devine blurat, iar sunetul cimentului care se crapă sub greutatea mea, îmi dă prea puțin timp de a realiza căderea mea în gol, dar durerea insuportabilă de spate, care ma lasa fara suflare ma face sa închid ochii, fara a mai speră la ajutor.
- Iarta-ma, Hale! Am nevoie de tine...