- Draga mea, de ce pari atât de supărată? E ziua balului, ce ar putea sa îți strice dispoziția chiar acum? Spune mama, încruntându-se la mine in oglinda, zgâlțâindu-mă ușor de umeri. Adică, uitate la tine. Ai o rochie nemaipomenită și mergi cu cea mai buna prietena a ta la bal, ce ar putea fi atât de rău încât sa îți șteargă zâmbetul de pe fata? Spune sprijinindu-și capul de umărul meu stâng și trecându-și ușor mâna peste umărul meu drept.
- Mamă, îți spun pentru a suta oară, am doar emoții. Atât îmi iese pe gură, nefiind sigură dacă am părut destul de convingătoare. Am o senzație nasoală in legătură cu seara asta. Mă simt ca și cum ceva nu e in regulă, ca ceva rău se va întâmpla.
- Mai vorbim despre asta, spune ea ridicându-se brusc cu o privire nesigura, dar totuși mă lasă in pace, continuându-și drumul spre parter. Ea va rămâne mama mea pentru totdeauna și orice s-ar întâmpla și oricât ne-am certa, tot o voi iubi. Ea, tata și fratele meu vor avea mereu un loc in inima mea. Poate ca îmi doresc sa mă întrebe ce am, dar poate ca e mai bine așa. E mai bine sa fii indiferent decât sa dai apa la moara.
Un ciocănit in rama ușii îmi atrage atenția. O fata bruneta, cu parul ondulat in bucle largi, șuvițele ei blonde scoțându-i in evidenta ochii de un căprui intens si pătrunzător. Are o rochie frumoasa, de un roșu cărămiziu, dar nu foarte decoltata. Pantofii ei nu sunt exagerat de înalți, negrii, ce se asortează perfect cu plicul ce îl tine in mana. Prietena mea cea mai buna, Dakota Davisson. Apoi este Aiden. Poarta un costum dintr-un material negru, cămașa albă fiind așezata perfect pe trupul lui zvelt. Sacoul negru ii scote in evidenta tenul palid dar puțin rumenit din cauza soarelui încă puternic din Seattle. Pantalonii trași la dunga ii oferă un aer bărbătesc. Parul e dat pe spate, așa cum îl are mereu. Același Aiden din totdeauna. Ochii lui gri ii fixează pe ai mei. își arcuiește buzele, zâmbind - normal 🙄- apoi spune neîntrerupând contactul vizual :
- Presupun ca ești gata. Iți mai acordam timp?
- Puteți cobora, vin in câteva minute.
Se întorc amândoi, Aiden întrerupând contactul vizual, la fel si Dakota. Pașii lor se aud ușor pe scările vechi din lemn, scoțând un mic scartait, apoi fratele meu isi face apariția in încăpere.
- Ești gata?
- Dar ce nerăbdător suntem in seara asta, cred ca abia aștepți sa o vezi pe Serena, spun eu chicotind.
- Ai tăcut? Mă întreabă el, împungându-mă ușor de umăr.
Rad și mai tare, dar pumnul lui Ethan face contact cu umărul meu, de data asta cu mai multă putere.
- Ești un mare nemernic si sper sa nu uiți asta, spun eu, el râzând. Privirea mea se îndreaptă spre costumul lui, abia acum observând ce poartă, o camasa de un vișiniu închis ce ii scoate in evidenta ochii de un verde-albăstrui. Sacoul ii vine ca o mănușa, iar parul castaniu e ridicat si puteai observa cu ușurința o suvita blonda.
- Ar fi bine sa coboram. Cred ca ne așteaptă de ceva timp, spune el făcându-mi semn spre ușa.
Îmi pun tot ce îmi trebuie in plicul negru, apoi coboram scările in timp ce ne tachinam ca doi copii.
- Au venit prințesele, spune Aiden, lungind ultima litera. Radem cu toții, apoi cei doi se ridica de pe canapea, băiatul cu par castaniu luând-o pe Dakota de talie. Se uita la ea si ii zâmbește, răspunzându-i cu un rânjet entuziasmat, apoi cei doi întrerup contactul vizual, Aiden ațintindu-si ochii pe ai mei, aruncându-mi o privire de regret. Ethan isi pune mana peste umerii mei, "impingandu-ma" spre ușa, fiind nevoita sa întrerup contactul vizual. Fratele meu deschide ușa masiva din lemn și ieșim câte unul simțind dintr-o data aerul rece de noiembrie cum se izbește de pielea mea, începând sa tremur din instinct.
