Draga Anonimule,
Simt ca ma sufoc.
Simt ca standardele acestei societati degenerate ma strivesc din toate partile, in timp ce cuvintele ma condamna, ma ingroapa, ma termina. De ceva timp incoace nu ma mai simt vie; simt o pulsatie ritmica in spatele coastelor, in gat si in buricul degetelor, dar nu e elixirul vietii cel care imi curge prin vene, ci sange contaminat de insulte si jigniri, sange care rupe tiparul falsitatii zambetului meu cotidian. Nu sunt o persoana fericita.
Stii senzatia aia de goliciune, cand te simti atat de vulnerabi fara masca omului care trece ca martirul prin aceleasi chinuri, zi de zi? Momentele cand te privesti in oglinda, si in loc sa te vezi pe tine asa cum vrei sa fii, vezi un suflet modelat dupa idealurile altor depravati, schimbati si ei de mentalitatea maselor? Traim intr-o lume in care minciuna si falsitatea troneaza, manipuand oitele umane cu o usurinta tuburatoare. De ce simt ca, daca as incerca sa schimb ceva, as fi mancata de vie de catre hiene? Idealurile noastre sunt gresite.
Mi-e frica sa iubesc, anonimule, pentru ca am invatat ca iubirea este luata in bataie de joc, este desconsiderata si subapreciata. In cine pot sa am incredere? Mai este loc de iubire in locul asta idealist? Mai are rost increderea? Pentru ca eu sunt sincer confuza. Sunt confuza pentru ca am sentimente pe care nu le pot explica. Geozie, ura, dor, disperare, si poate undeva mai presus de toate acestea, iubire.
De aceea ma autodistrug. Nu pentru ca mi se pare ca e interesant, sau ca e mai usor sa scap de griji prin moarte. Pentru ca nu e. Moartea e oribila si dezgustatoare si chinuitoare si dureroasa. Stiu asta pentru ca imi petrec un numar nesanatos de ore zilnic speculand pe tema aceasta. Stiu asta, pentru ca de multe ori ma trezesc dimineata si ma intreb ce rost are sa ma bucur, daca ma simt moarta pe dinauntru. M-am invatat sa blochez orice fel de emotie, pentru ca sentimentele sunt slabiciuni.
Si cicatricile care raman, ce sa fac cu ele? Oricat de alba mi-ar fi pielea, crestaturile de pe maini se vad, vanataile la fel, singurul lucru care nu se vede fiind sufletul, abia peticit. Ma holbez la reflexia mea, si ma urasc pentru toate cate am facut. Ma urasc pentru ca m-am prefacut de multe ori ca imi pasa de altii. Ma urasc la fel cum o fac si ceilalti, si tot ce vreau e sa se termine toate porcariile astea si sa pot si eu sa dorm ca un om normal.
Anonimule, simt de parca am fost curajoasa de prea mut timp deja. Mi-am retinut lacrimile, frustrarile, esecurile si, acum, incetul cu incetul ma inec cu cuvintele pe care nu le-am rostit din cauza orgoliului, mandriei, a propriei judecati eronate...
Anonimle, ajuta-ma. Salveza-ma de la nimicul care am devenit.
De ce ma simt de parca viata mea s-a terminat, pe cand ea de abia incepe? De parca mi-au fost taiate aripile dinainte sa invat sa zbor?
