Jumătate dintre oamenii lumii
iubesc cealaltă jumătate,
jumătate dintre ei
urăsc cealaltă jumătate.
Din cauza acestor jumătăți
cred că rătăcesc și eu și mă schimb fără încetare
ca ploaia în ciclul ei,
trebuie să dorm printre stânci,
să cresc robust ca trunchiul măslinilor,
să aud luna lătrând la mine,
să-mi camuflez iubirea cu îngrijorări,
să răsar ca iarba temătoare printre șinele de cale ferată,
să trăiesc sub pământ precum cârtița,
să rămân cu rădăcini și nu cu ramuri,
să nu-mi simt obrazul lângă obrazul îngerilor,
și dragoste să fac în prima peșteră,
să mă însor sub un baldachin,
de bârne ce susține pământul,
și să-mi joc moartea, întotdeauna
până la ultima suflare și ultimul
cuvânt și fără să înțeleg vreodată,
să-mi pus catarge la casă
și un adăpost de bombe sub ea. Și să merg pe drumuri afară
făcute numai pentru a mă întoarce și a trece prin toate
stațiile alea îngrozitoare-
pisică, băț, foc, apă, măcelar,
...între copil și îngerul morții?
Jumătate dintre oameni iubesc
jumătate dintre ei urăsc.
Și unde este locul meu între aceste așa de bine potrivite jumătăți,
și prin ce fisură a lor voi zări
casele albe proiectate de visele mele
și tălpile desculțe alergând pe plajă
ori, cel puțin, fluturarea
batisei iubitei mele de dincolo de duna de nisip.
