Mă uit la lămâiul pe care l-am plantat.
Cu un an în urmă. Îmi trebuie un alt ritm, unul mult mai domol,
să pot observa creșterea ramurilor sale, frunzele cum i se deschid.
Vreau un altfel de ritm.
Nu ca și când aș citi un ziar,
ci în felul în care un copil învață să citească,
ori în felul în care, tăcut, descifrezi o inscripție
de pe un mormânt antic.
Și cum un manuscris Torah îmi ia un an de zile să-l sfârșesc,
desfășurându-se de la Geneză până la moartea lui Moise,
fiecare zi mi-o petrec în grabă
ori în nopți fără somn, întorcându-mă de pe o parte pe alta.
Cu cât trăiești mai mult, cu atât sunt mai mulți oameni
ce îți comentează faptele. Asemenea unui muncitor
aflat într-o canalizare: deasupra lui, sus,
stând împrejurul deschiderii, oameni care-i dau sfaturi
și îi țipă instrucțiuni,
dar el e singur acolo...în adâncimea lui.
