Mama a murit în ziua de Shavuot,
la sfârșitul enumerării zilelelor Sefira.
Cel mai mare frate al ei a murit în 1916; căzut în război.
Aproape am căzut și eu în 1948, și mama amurit în 1983.
Oricine moare la sfârșitul unei enumerări, mai lungi sau mai scurte,
și oricine cade răpus în război merită
o coroană, o ceremonie, o scrisoare oficială.
Când am stat la mormântul mamei
stam ca și când aș fi salutat militărește
și cuvintele dure ale rugăciunii Kaddish erau ca salvele de tun
în limpezimea unui cer de vară.
Am îngropat-o în Sanhedria, lângă tatăl meu,
am salvat locul pentru ea
în felul în care oamenii fac asta în autobuz sau la cinematograf:
am lăsat flori și mici pietre, în așa fel încât
nimeni să nu-i ocupe locul.
(Cu douăzeci de ani în urmă, cimitirul
era pe graniță, față în față cu pozițiile inamicului.
Pietrele funerare erau o bună defensivă împotriva tancurilor.)
Dar când eram copil, aici fusese o grădină botanică,
cu tot felul de plante și plăcuțe de lemn inscripționate
cu nume în ebraică și latină:
Trandafirul Obișnuit, Salvie Mediteraneană,
Iarba Sfintei Sofia, Floarea-crucii
Trandafirul Dulce Amintire.
amintirea și uitarea.
