Cap. 31 Iluzii deșarte

1.4K 153 222
                                    


Când am ieșit din restaurant, cerul plângea odată cu mine. Situația în care mă aflam nu era deloc una care să-mi ofere vreo anumită soluție. Nu știam ce să fac și cum să fac pentru a-l întoace pe Max din drum, dar mai ales cum să-l fac să-mi spună adevărul. Eram mai mult ca sigură că ceva putred este la mijloc și nu înțelegeam de ce anume el nu avea încredere în mine. Știam că era supărat din cauza ultimei certe pe care am avut-o, dar ceea ce tocmai se întâmplase în restaurant era ceva mult mai serios decât ne doream amândoi. Imaginea cu el și cu Nicole îmbrățișați și aproape sărutându-se era ca o lovitură sub centură pentru mine. Pășeam agale pe trotuarul pustiu, iar picăturile de ploaie îmi contemplau pielea. Voiam să găsesc o soluție spre a ieși din acest labirint cu fiecare centimetru pe care îl parcurgeam. Îmi țineam mâinile încrucișate la piept și încercam să mă protejez de apa rece care se îmbiba în hainele mele. Lacrimile îmi curgeau pe obraji și se amestecau cu picăturile de ploaie care cădeau pe chipul meu, iar miile de gânduri îmi provocau un adevărat taifun în minte.

Am simțit cum cineva mă apucă de umăr și mă pironește în loc. Eral el! Reacția corpului meu nu mă înșela. M-am întors cu fața spre Max și l-am privit încruntată. Avea părul ud, iar hainele sale erau la fel de ude ca și ale mele. Respira sacadat, semn că a depus un oarecare efort pentru a mă prinde din urmă. Siroaiele de apă care se scurgeau din părul meu m-au incomodat, astfel că, amsimțit nevoia să-mi duc șuvițele de păr după urechi.

- Vreau să vorbim! Mi-a spus el hotărât, iar pentru o secundă am vurt să-i întorc spatele și să nu-i mai vorbesc vreodată, în ciuda gândurilor mele care îmi strigau că este nevinovat.

- Bine! I-am răspuns fără a clipi o secundă, în timp ce-l priveam atent în ochi.

Max nu s-a așteptat la un asemenea răspuns și a fost oarecum luat prin surprindere. M-a îndemnat cu privirea să-l urmăresc, iar atunci când am ajuns într-un parc din apropierea restaurantului, am ales să ne adăpostim sub un foișor. Max și-a băgat mâna în buzunarul pantalonilor din denim și a scos un pachet de țigări ce părea a fi nedesfăcut. A scos o țigară și a aprins-o, trăgând puternic frum în plămâni. L-am privit surprinsă, deoarece nu a mai făcut acest lucru în preajma mea încă din seara în care Alexis m-a aruncat în piscină, iar el s-a văzut nevoit să mă ducă acasă.

- Te-ai apucat iar de fumat? L-am întrebat, mutându-mi privirea spre peisajul parcului care părea de vis în căderea ploii.

- Nici nu m-am lăsat vreodată! A spus, iar eu am simțit în acea clipă că vorbesc cu o persoană total diferită de cea pe care eu o cunoșteam. Tonalitatea sa neutră punea o barieră de nestrăbătut între noi. Privirea înghețată pe care a aruncat-o asupra mea m-a făcut să mă cutremur ușor.

- Nu am știut asta! Credeam că..

- Credeai că mă cunoști, dar se pare că te-ai înșelat.

- Nu m-am înșelat, Max! Astea sunt doar detalii dacă mă întrebi pe mine. Îmi pare rău pentru ce ți-am spus atunci când am plecat din restaurant. Vreau să știi că nu am simțit acele cuvinte cu adevărat, doar că am fost rănită și nu am știu cum să reacționez. Dar îmi pare bine că ai venit după mine, iubitule! Știam eu că nu vei renunța la mine! M-am apropiat de el și l-am îmbrățișat, dar Max părea rece și indiferent. M-am îndepărtat ușor și l-am privit în ochi, iar un nod în gât aproape că îmi provoca durere.

- Nu este ceea ce crezi tu, Alison! Nu sunt aici pentru a ne împăca, ci pentru a încheia ceea ce nu ar fi trebuit niciodată să înceapă între noi. Mi-a spus Max, dar nu înainte de a se întoarce cu spatele spre mine și de a-și trece mâna prin părul umed.

Pleacă, dar nu mă uita! (Finalizată) Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum