Cap. 28 Adevăr sau minciună?

1.5K 150 153
                                    



Au trecut două zile de când nu mai vorbisem cu Max. Nu am insistat să-i vorbesc, deoarece aș fi băgat mâna în foc că m-ar fi convins să renunț la ideea mea, și se părea că nici el nu era dispus să îngropăm securea războiului. Într-un fel, îmi convenea acest lucru, dar, pe de altă parte, mă făcea să-mi pun anumite semne de întrebare.

Ce-i drept, voiam să-l știu în siguranță și departe de orice pericol, iar el ar fi complicat situația în cazul în care lucrurile nu ar fi funcționat așa cum mi-am imaginat. Max trebuia să înțeleagă că aportul  său nu m-ar fi ajutat cu nimic. Nu ar fi făcut nimic altceva decât să-mi alimenteze ideea de dependență de cineva. El ar fi fost acolo să mă prindă și să-mi ușureze căderea, iar eu nu aveam nevoie de acest lucru, cel puțin nu în acest caz. Eu trebuia să descopăr singură că mă pot descurca, că voi fi în stare să am grijă de mine și să fiu stăpână pe viața mea. Controlul trebuia să fie al meu, iar eu trebuia să-l dobândesc singură, fără ajutor din partea nimănui, deoarece era lupta mea și erau durerile mele de îndepărtat. Am fugit suficient, m-am ascuns destul după ceilalți, iar acum trebuia să mă descătușez prin propriile mele forțe. Doar așa aveam puterea să mă eliberez de el, de răul care mă urmărea neîncetat, de un Brian cu chip de demon. Eram conștientă de obsesia mea pentru libertate, dar dacă voiam ca relația pe care o aveam cu Max să funcționeze trebuia să mă asigur că trecutul nu mă va mai urmări niciodată.

M-am trezit cu o durere de cap insuportabilă și cu o piatră pe inima care nu mă lăsa să respir. Max mă părăsise pentru totdeauna într-un vis care se repeta aproape la nesfârșit. Am fost tare recunoscătoare atunci când razele soarelui s-au infiltrat în camera mea. Mă trezisem, în sfârșit, la realitate, dar realitatea mea era una cât se poate de sumbră. Cum îți așterni, așa dormi! Am gândit, iar apoi m-am repezit la baie să-mi fac ritualurile de dimineață, lăsând toate reproșurile proprii de-o parte.

După ce tata a plecat la muncă și m-am asigurat că nu are nici cea mai mică idee despre ce aveam de gând să fac, mi-am luat rucsacul în spate și am plecat spre casa lui Brian. Pe drum, m-am oprit la un magazin de vânătoare și articole pentru auto-apărare, mi-am cumpărat un spray paralizant, iar apoi am decis să iau și un pistol cu bile dintr-un magazin de jucării. Conștiința mea frumoasă a început să râdă de mine atunci când a simțit că vorbesc serios, dar, deși suna stupid, eram conștientă că mă poate ajuta, chiar și foarte puțin, în cazul în care Brian ar fi dorit să mă atace. Îmi era oarecum teamă de cum ar putea să reacționeze, dar, spre surprinderea mea, acest lucru nu mă dădea înapoi.

Drumul pe care l-am parcurs cu trenul a fost de aproape o oră, o oră care a trecut mai greu decât o zi întreagă. Am început să-mi fac tot felul de gânduri, iar numele lui Brian zbura neîncetat prin mintea mea. Îmi puneam tot felul de întrebări ce nu păreau să-mi dea pace curând. Mă întrebam, oare cum avea să reacționeze? M-ar fi judecat pentru faptul că a fost la închisoare? Mi-ar fi reproșat că din cauza mea și-a distrus viața? Dar, cel mai cutremurător gând, care îmi bântuia până și judecata, era dacă nu cumva eu mai simțeam ceva pentru el. Dacă legătura dintre noi nu a putut să înceteze niciodată? Dacă eu încă mă mai simțeam dependentă de el? Dacă atunci când aveam să-l văd aș fi din nou sub influența vrăjii pe care el o avea asupra mea? Dacă toată rațiunea mea mi-ar fi cerut să alerg în brațele sale și să-mi doresc s-o iau de la început, în speranța că experiența prin care el a trecut în inchisoare l-au făcut să se schimbe?

Dumnezeule... Max! Dacă îl mințeam? Dacă nu eram sinceră, iar iubirea pe care i-o declarasem era falsă? Nu-mi puteam imagina ca Max să sufere din cauza mea. Nu-mi doream ca eu să-l fac să sufere și să-l îndepărtez, iar apoi să trăiesc fără el în viața mea. El era raza mea de lumină într-un întuneric infinit. Lângă el simțeam că trăiesc și alături de el mă simțeam întreagă! Și, totuși, de ce mă întrebam dacă inima mea este cumva împărțită? Dacă iubirea era îmjumătățită către cei doi și nu aveam să mai formez un întreg niciodată? Uram ca acest dacă exista în viața mea.

Pleacă, dar nu mă uita! (Finalizată) Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum