Cap. 7 Întrebări cu răspuns

2.9K 244 264
                                    




              Am trântit ușa în urma mea mai nervoasă și mai furioasă decât o furtună ce avea loc pe mare. Zgomotul produs în urma închiderii ușii era atât de grav, încât mă cutremurase până și pe mine, fiind cea care produsese isprava. După ce am intrat în hol, inevitabil m-am privit în oglindă. S-a cam terminat cu pacea mea, nu-i așa? M-am întrebat eu, deși eram conștientă că nu are cine să-mi răspundă. Imprimeul de pe tricoul meu cu semnul păcii parcă îmi făcea cu ochiul batjocoritor. Asta era a doua oară când mă scotea din sărite cu adevărat. De bine ce începusem să-mi mai schimb părerea despre Max, reușise el, ca de obicei, să strice totul. Știu că nu aveam niciun drept să am vreo așteptare de la el și totuși o făceam. Nu-mi înțelegeam deloc toate aceste sentimente contradictorii. Uneori mă simțeam atrasă de el, iar în secunda următoare era în topul celor mai antipatice persoane pe care le cunoșteam. Când am urcat în camera mea simțeam cum furia mă părăsește. Până la urmă era un nimeni în viața mea, nu puteam avea așteptări de la el. Eu trebuia să rămân cu picioarele pe pământ și să nu-mi mai complic viața de una singură. Mai aveam multe probleme de rezolvat la mine, trebuia să lucrez mult cu mine însămi ca să pot ajunge din nou pe linia de plutire. Iar el, el nu era nimic altceva decât o distragere și o abatere de la drumul meu. Eram conștientă că nu-mi poate aduce nimic altceva decât complicații, iar eu nu duceam lipsă de ele nici măcar puțin. Poate gândeam greșit și nu vedeam asta, dar era ceea ce credeam și ceea ce părea a fi corect. Trebuia să încetez să mă mai gândesc la el, trebuia să îl înlătur din mintea mea cu orice preț.

            După multă muncă de lămurire cu mine însămi, am început să mă uit la filmul The Vow, iar la finalul filmului altele erau problemele mele. Poate că și pentru mine, cea mai bună soluție ar fi fost să îmi pierd memoria și să îmi pot construi o nouă viață, chiar și pe temeliile necunoscutului. În acest mod aș fi uitat de tot. Aș fi uitat de mama care, cel mai probabil, nu m-a iubit niciodată, aș fi uitat de Brian și de toate necazurile pe care mi le-a pricinuit, aș fi uitat de Alexis care mă ura și aș fi uitat și de Max care îmi bântuia existența. Dar oare aș fi reușit să merg mai departe cu toate barierele puse în mintea mea? Oare nu mi-ar fi lipsit lucrurile bune pe care le am? Nu mi-ar fi lipsit copilăria frumoasă pe care mi-a oferit-o tata, nu mi-ar fi lipsit dragostea părintelui meu? Nu i-aș fi dus dorul Beccăi? Nu trebuia să gândesc așa nici în cel mai negru coșmar al meu. Asta nu era niciodată o soluție și o știam prea bine, dar, ca de obicei, mă încăpățânam să cred că sunt vitează și că aș reuși să fac față tuturor provocărilor. Trebuia să mă mulțumesc cu ce am și să lupt pentru a aduce lumină în viața mea. Numai lașii aleg cea mai ușoară soluție și cel mai scurt drum, iar eu nu îmi doream să mă aflu în aceeași categorie.

            M-am trezit din gândurile mele când cineva a bătut în ușa camerei mele. După ce am răspuns, tata și-a făcut apariția arătând foarte obosit. Nici nu realizasem când apusese soarele, iar tata reușise să ajungă în sfârșit acasă. Tata, deși obosit, părea relaxat atunci când a intrat în cameră, iar cu pași mărunți a venit spre mine, așezându-se domol pe pat.

- Ce faci, scumpo? Cum ți-ai petrecut ziua? Indiferent de orice probleme pe care le avea, mă iubea și mă privea ca pe cel mai de preț cadou al său. Știam că eu sunt rațiunea sa de a trăi și că fără mine, cel mai probabil ar fi luat-o razna.

- Bună, tati! Nici nu mi-am dat seama când a venit vremea să ajungi acasă. În ultimul timp am fost tare departe cu gândurile! Cât despre ziua mea, să știi că nu am cu ce să mă laud, poate doar cu puțină puturoșenie deoarece nu am făcut mai nimic. Așa că dacă ți-e foame, te rog să mă ierți, dar nu am gătit nimic. Asta mă face să fiu o fiică rea, nu? îl priveam cu o față de cățeluș trist și știam că nu avea cum să-mi reziste. Cât despre întâlnirea cu Max nu aveam să suflu o vorbă. Sigur mi-ar fi extins pedeapsa cu încă vreo doi sau trei ani, așa că am preferat să îngrop secretul cât mai adânc. Dar, oricum, nu era nimic de povestit, îmi vorbeam în gând încercând să mă conving pe mine însămi.

Pleacă, dar nu mă uita! (Finalizată) Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum