Asta a fost foarte ușor de găsit, pentru că, spre rușinea mea, eu mereu îmi formez prejudecăți despre cărți și filme. De cele mai multe ori se dovedește că am dreptate (*își dă părul peste spate și se îndepărtează călare pe un elk*) dar apoi mai sunt și aceste excepții minunate.
Eu, Mona Lisa, de Jeanne Kalogridis.
O să încep prin a-mi explica reticența: eu am fost și voi fi adeptă a teoriei aproximativ general acceptată de istorici cum că Mona Lisa a fost un bărbat. Oh, dar nu vă mirați, nu e cine știe ce chestie deloc, ba chiar se întâmplă să fie frecventă în viețile artiștilor acelei vremi. Este cunoscut că muza principală a lui Da Vinci a fost pupilul lui, Gian da Oreno (denumit Il Salaino, care s-ar traduce micul diavol, necurat) și care a întruchipat ”roluri” de femei în mai multe tablouri; tablouri pe care ar fi înțelept să nu le înșir aici, dacă vreau să mai citească măcar cinci oameni. (◡‿◡✿) Asta, cuplat cu faptul că pe-atunci nu vedeai femeile înșirându-se la coadă la portrete decât dacă făceau parte din nobilime și/sau plăteau bani grei pentru asta (iar tabloul Mona Lisa nu a fost revendicat de nimeni), e limpede de înțeles. Istoria n-o putem cunoaște pe deplin, ci doar deduce.
Pentru cunoaștere, factuală sau nu, pentru certitudine (sau iluzia ei), avem ficțiunea istorică. Iar această carte nu doar pretinde că Lisa a fost o femeie, ci comite și un straightwashing de toată minunăția, în care Leonardo e un fel de bisexual cu predominanță pentru femei. Chestie fără vreo bază ancorată în realitate, una din marile controverse a vieții acestui om fiind faptul că avusese foarte puține cunoștiințe de gen feminin. Ei, nu și aici. Lucia, văzând asta, s-a grăbit să cumpere cartea ca să râdă de ea și s-o pună pe foc, dar a ajuns să-i placă. Moment în care plângem.
Învârtindu-se în Italia secolului 15, cu o foame pentru culori și un renascentism crescent, unde Florența cea în plină dezvoltare este trasă înapoi în umbra vremurilor medievale de către un călugăr nebun (Savonarola), romanul ăsta pictează atât de viu un spirit altfel imposibil de imortalizat. Cu o tehnică clară din punct de vedere artistic, urmărește ascendența, dar și descendența acestui oraș înfloritor, și își focalizează narațiunea cu precădere pe veșnica familie De Medici (=oh, viața mea), cuprinzând, desigur, nelipsitul romance.
Dar cum ochii personajului principal oferă o priveliște frumoasă, limpede, asupra istoriei, religiei, și vieții, și cum este insinuat că lui Leonardo i-ar fi plăcut totuși și cocoșelul, am decis să trec cu vederea posibilele neajunsuri. Și chiar nu am regretat; în afară de problema inițială, și încă un plot twist cretin rău de tot pe care nu o să-l dezvălui, cartea e corectă din punct de vedere istoric, eu una neîntâlnind goluri umplute de romanțe, ci fapte și adevăr, și oferă aproape cinci sute de pagini de lectură plăcută. Ba chiar -și aici stați pe scaune- am ajuns să simpatizez cuplul central al poveștii, această Lisa și unul din copii lui Lorenzo de Medici (=oh, viața mea x2)
În concluzie, o recomand oricărui pasionat de istorie, relativ indiferent de vârstă, fiindcă nu cuprinde detalii grele, sângeroase, i.e câmp de bătălie (din păcate sau din fericire, depinde de gust) și nici nu abordează probleme atât de greu de înțeles. Happy reading, guys!
YOU ARE READING
30 days, reading
Random[Non Fiction] Un reading challenge, în care voi vorbi în fiecare zi despre o carte pe care am citit-o (Pentru că multă lume mă întreabă ce le pot recomanda, și și mai mulți ar deveni niște scriitori infinit mai buni dacă doar ar citi cărțile potrivi...
