Huh, greu de zis, majoritatea cărților pe care le-am citit sunt exact opusul fericirii, oricare ar fi și ăla, pentru că în ziua de azi rar mai întâlnești romane care au o linie de acțiune strict fericită/comică/carefree. Cât despre serii istorice sau fantasy, cu atât mai puțin (cu excepția rahaturilor ălora romantice din gama Bronte, probabil, pe care nu le suport și sunt slabe șanse să nu-mi scot ochii și să zbor spre apus atunci când aud de ele) Dar am găsit totuși o carte, și m-a mirat cum de nu mă gândisem la ea dinainte, pentru că rar am mai întâlnit ceva atât de curat și care-ți insuflă atât de multă speranță fără să te păcălească. Keep your eyes open for...
Limbajul Florilor, de Vanessa Diffenbaugh.
Pentru început, nu citiți ce scrie pe spatele cărții. E o porcărie. Nu citiți nici ce zic criticii și cum o compară pe autoarea asta cu toate autoarele veacurilor trecute, pentru că și aia e o porcărie. Cartea asta e pe cât de inedită poate să fie o carte scrisă în mileniul trei; stilul, nevinovăția cuvintelor, jocul printre cronologie și știință, de parcă nici una n-ar conta prea mult, totul e nou, proaspăt, superb. Nu e Jane Eyre, nu e Oliver Twist la feminin, nu e cine știe ce idioțenie reciclată de-a lungul anilor. Poate că nu e nici la înălțimea celor zeci de țări în care s-a vândut, bestseller peste bestseller, n-aș ști eu să spun, eu sunt doar un mesager, triez cărți și le recomand mai departe. Este, în schimb, o poveste recomfortant de originală, relativ facil de citit (nu trece de 300 de pagini, dar e de tip povestire în povestire, narațiune în ramă), o drama psihologică cu elemente romantice și punctuată pe parcursul unei călătorii inițiatice, de (re)găsire de sine.
Urmărește zilele unei tinere orfane, o fată care a avut locuința în mai multe case adoptive și orfelinate, ”începând” din momentul în care ea împlinește 18 ani și se pomenește fără nici o direcție în lume. Well, mă rog, dacă se poate spune așa (și o să înțelegeți perfect de ce nu știu cum să-i spun dacă citiți cartea), pentru că pe parcursul cărții aflăm și povești din trecutul ei, și frânturi din poveștile altora, și astfel ea ne este înfățisată mai mult străină decât familiară, ca și cum existența ei e doar un șevalet pe care se întinde tabloul principal. Victoria (ăsta e numele tipei) are, poate, un singur lucru pe care-l simte al ei, o singură 'idee' în care crede, un singur subiect la care se pricepe: florile. Ajunge să cunoască aproape toate elementele de botanică, dar mai ales o știință relativ pierdută, sau majoritar discreditată: limbajul florilor. Asta îi oferă de-a lungul timpului (cu precădere după ce e aruncată într-o lume străină ei) mai mult decât o portiță de scăpare, o frânghie de care să apuce atunci când lucrurile devin prea mult, o amintire a unei vieți trecute. Ajunge să-i ofere însăși șansa la un nou început.
E o carte despre iertare (atât proiectată exterior cât și interior), despre viață în primul rând, o carte despre curaj și abilitatea de a o lua de la capăt din mijlocul ruinelor, despre găsirea lucrurilor pentru care merită să faci întocmai, și, ca-ntr-un simbol ouroboros, despre puterea de a le păstra. E absolut grozavă, și o recomand tuturor, fiind 10/10 convinsă că oricine ar citi asta și ar zice că nu le-a plăcut, ar fi ori mincinoși, ori fraieri. (◡‿◡✿) Happy reading!
“In that moment, we were the same, each of us destroyed by our limited understanding of reality. Perhaps the unattached, the unwanted, the unloved, could grow to give love as lushly as anyone else.”
YOU ARE READING
30 days, reading
Random[Non Fiction] Un reading challenge, în care voi vorbi în fiecare zi despre o carte pe care am citit-o (Pentru că multă lume mă întreabă ce le pot recomanda, și și mai mulți ar deveni niște scriitori infinit mai buni dacă doar ar citi cărțile potrivi...
