În Ochii Ei

Cap 6. Samantha

***

A trecut aproape o săptămână de la discuţia/cearta noastră si Luke pare hotărât să-mi plătească cu aceeaşi mont. Nici nu se sinchiseşte să-mi arunce o privire atunci când ne întâlnim şi suntem singuri. Şi încearcă din răsputeri să mă evite pe cât posibil. Însă ce mă scoate din minţi cel mai mult este faptul că in preajma parintilor mei se comporta absolut normal. S-a întors la muncă și de obicei pleacă devreme şi rămâne până târziu. Totuşi la ora cinei nu mă poate evita. Şi e supărător faptul că in timpul acesteia îmi vorbeşte frumos, zâmbeşte, ma întreabă dacă sunt bine, ca mai apoi să ma trateze cu răceală.

Excluzând faptul că bărbatul pe care îl iubesc iremediabil mă ignoră ador fiecare clipă petrecută acasă. Vremea e superbă, mi-am întâlnit câţiva foşti colegi şi a fost distractiv sa depanam amintiri și să discutăm despre planurile de viitor.

Astăzi ar trebui să mă întâlnesc cu Stephanie, una din cele mai bune prietene existente. Ne cunoaştem din primul an de grădiniţă şi am fost de nedespărţit până acum 3 ani.

Steph s-a mutat înainte de începutul clasei a 10-a. Tatăl ei fusese transferat în Chicago și, recunosc, mutarea ei m-a determinat şi pe mine să îmi fac transferul la altă şcoală. Am ţinut legătura prin mail-uri şi bineînţeles prin telefon. Însă ultimul an a fost complicat pentru amândouă. Steph a visat întotdeauna să studieze la Harvard şi m-am bucurat enorm să aflu ca a fost admisă. Abia astept sa o văd, sa aud totul despre primul an de facultate.

Mă ridic din pat şi merg direct spre fereastra. Trag draperiile groase şi lumina puternica ma obligă să închid ochii pentru câteva secunde. Apoi deschid ferestrele exact în momentul în care, pe alee, Luke deschide portiera maşinii. Nu mă pot abţine şi îi fac semn cu mâna, fără rezultat însă. Urcă în scaun şi îşi prinde centura apoi rămâne câteva secunde cu ochii pe mine înainte de a porni în viteza. Oftez şi decid ca nu se mai poate aşa. Trebuie să mă revanşez faţă de el cumva. Mă îndepărtez de ferestre şi pornesc spre bucătărie sperând că puţină cofeina va reuşi să-mi dezmorţească neuronii şi îmi va veni o idee genială in privinta asta.

***

-Ok, ok.. Stai aşa! Cancer? Glumeşti, nu-i aşa?

Stephanie lasa paharul cu frappé pe masă şi ma fixează cu privirea. Nu îi spusesem adevăratul motiv pentru care am întrerupt studiile un an de zile. Stia ca fusesem bolnava însă nu îi dădusem detalii.

Şi acum mă apuc să-i povestesc totul, cu amănunte. Despre cum l-am descoperit, despre faptul că era in stare avansată şi deja se extinsese. Despre operaţiile chinuitoare şi tot ce a urmat după.

Pe chipul ei citesc frustrare şi nemulţumire, ştiu că ar fi vrut să fie alături de mine.
Însă nu regret ca am ţinut-o la distanţă, era în ultimul an de liceu şi nu avea nevoie să îşi facă griji pentru mine.

-Mama mă-sii, Sam! De ce nu mi-ai spus? Aş fi venit să te vizitez.

-Tocmai d-asta, Steph, tu aveai destule pe cap in perioada aia. Şi eu sunt bine, după cum vezi. Hai să nu mai vorbim despre asta, ok?

-Okay.. răspunde, bosumflată. Dar lamureste-ma într-o privinţa. Ai spus melanom, da? Asta nu e cancer de piele? De ce ai avut nevoie de operaţie pe creier?

Trag adânc aer in piept şi simt nevoia să inchid ochii. Nu îmi face o deosebită plăcere să îmi amintesc toate lucrurile astea.

-Pentru că a fost depistat târziu, si deja se extinsese şi in alte părţi. La unii oameni e posibil să atace alte organe, plămânii, ficatul, etc.. La mine a ales creierul, însă din fericire nu era foarte dezvoltat și am avut la dispoziţie un neurochirurg excelent. A trecut 1 an şi 6 luni de la operaţie şi nici urmă de metastaze.