Sânge rar

Capitolul 29

                     

                Ethan

  
   
       Picioarele au început să-mi tremure, dar am continuat sa alerg.

       Trebuie sa o găsesc!

       Cerul era negru, iar stropi de ploaie mi-au picurat pe fata, ingreunandu-mi cautarea.

       La naiba cu toate astea!
  
       Un sunet animalic și răsunător mi-a ieșit din gâtlej, făcându-mi mușchii sa se încordeze.

      Ce este locul ăsta?!

      Unde sunt?!

      Si cel mai important: unde este roșcata mea?!

      — Devon!
   
       Am început sa strig, confuzia și neliniștea coplesindu-ma.

     Mi-am trecut limba peste buze, în același timp încercând să-mi dau seama pe unde sa o iau.

      Totul e la fel!

      Copacii arătau identic, iar fiindcă era noapte nu puteam distinge nimic prin întuneric.

     — Ahh! La naiba!

      Picioarele mi s-au mișcat înainte să-mi dau seama ce fac și m-am îndreptat spre o alee mai îngustă.

      — Devon!
  
      Dar din nou... Nimic.

      Pe fundal se auzea vuietul vântului și picăturile de ploaie zdrobindu-se de pământ.

      Am înghițit în sec, iar corpul mi-a paralizat pentru câteva momente când am văzut o silueta firava mișcându-se printre copaci.

      Imediat ce am sesizat ca începe sa se îndepărteze am alergat după ea, strigând sa se oprească.

      Ceva nu era în regula.

      Se mișca prea repede!

      Mi-am forțat picioarele sa alerge mai repede și am apucat-o de umeri, amândoi căzând și rostogolindu-ne pe iarba rece și umeda.

      Am gemut în surdina și m-am ridicat în fund când nu am mai simțit trupul firav în bratele mele.

      Mi-am înălțat capul și am văzut-o stând cu spatele la mine. În timp ce m-am ridicat de jos nu mi-am dezlipit privirea de la ea, analizând-o.

      Corpul mi s-a încordat, iar degetele mi s-au încleștat în pumn.

      Nu! Nu se poate!

     Am făcut un pas în fata, încercând să mă conving că motivul pentru care nu-i aud inima bătând este din cauza sunetelor ploii.

      Am scrasnit din dinți la vederea pielii ei albe și mi-am dat seama ca nici mirosul sângelui nu se simțea.

      Privirea mi-a coborât în pământ, simțindu-mi lacrimi de frustrare vrând să-și facă apariția.

      Am întârziat!

       Am eșuat!

      Lacrimile și-au făcut apariția și mi-am ridicat privirea spre cer, scoțând un urlet înfiorător, plin de durere.

      Nu se poate! Este imposibil!

     Devon a mea este încă om! În nici un caz un nenorocit de copil al nopții!