Sânge rar

Capitolul 22

 

 

                   Devon

      — Mamă, trebuie să mă crezi. Mi-e rău!

    Am spus exasperata, imitand un tusit.

       —Devon, de câte ori sa-ti mai spun ca nu stai acasă?! Stiu ca nu vrei sa-l vezi pe Ethan, dar ăsta nu-i un motiv sa lipsesti de la scoala.

     Vocea dojenitoare a mamei ma făcut să-mi plec capul în pământ și să-mi mușc interiorul obrazului.

    Știam ca are dreptate, dar nu  simțeam ca eram pregătită să-l întâlnesc.

    Durerea încă persista în interiorul meu, iar tot ce voiam era sa ma uit la încă un serial cu adolescenți.

     Și totuși... Nimic nu era asa cum îmi doream, deci... Nu aveam de ales decât sa o contrazic și sa ma rog în continuare de ea sa ma lase.

       —Ethan nu are nici o legătură cu asta.

    Am pufnit nervoasă, trecându-mi degetele prin par și întorcându-mi capul în alta parte.

    Eram o actrița foarte proasta, deoarece îmi venea sa rad de fiecare data când trebuia sa ma comport serios sau... Sa mint.

      —Bine, atunci uite cum facem: tu mergi la scoală şi nu mă mai bați la cap, iar eu imi termin de analizat conditiile pentru noul contract. Înțeles?

     A terminat mama pe un ton autoritar, părăsind încăperea înainte sa am ocazia să-i mai spun ceva.

       Am urcat în camera mea cu pași greoi, bombanind în barba.

     M-am schimbat în niste blugi negri cu talie inalta, un maieu rosu, o geaca mai groasa si niste bascheti negri, iar după ce mi-am luat geanta am plecat.

      — Da?

    Am răspuns plictisita la apel.

      —Neața, frumoaso. Cum ai dormit?

    S-a auzit un chicotit si un glas usor ragusit.

     Am înghițit în sec.

      —Mathias? De unde ai numarul meu? L-am intrebat confuza.

       —Pai... cum am vazut ca nu mai sunat, l-am intrebat pe... Eden.

     Vocea lui stânjenita mi-a smuls un zâmbet slab și m-am trezit uitându-mă spre soare când i-am răspuns amuzata.

       —Mi-ai dat numărul tău de telefon aseara, cand ai fi vrut sa te sun? La doua dimineata?

       —Nu m-ar fi deranjat. A spus el chicotind .

       —Oricum, ai vreun motiv pentru care mai sunat? L-am intrebat in timp ce inaintam cu pași mari.

       —Da, dupa prima ora vreau sa ne intalnim.

    Am clipit apăsat, privind prin jur.

       —De ce?

       —Pur si simplu... sau ce? Mai nou nu am voie sa te vad?

        —Ce? Nu la asta m-am referit. Am oftat, mușcându-mi buza de jos. Scuze, ne vedem după prima ora? Am murmurat zâmbind strâmb.

       —Bine, pa.

       —Pa. Am spus închizând apelul.

     Mi-am băgat telefonul in buzunarul pantalonului dupa ce mi-am atasat castile de el si am luat-o la fuga spre scoala ca să nu intarzii.