Vorbele Stefaniei mi-au ramas intiparite in minte. Sa mai discutam. Ce sens ar mai avea, ce am mai rezolva? Atat timp cat nu mai crezi intr-un om, in ACEL om pe care il vedeai langa tine, orice vorba ar fi fost de prisos. Cu gandurile impastiate in mii de intrebari, la care nu aveam niciun raspuns pe placul inimii, m-am tarat mai mult spre pat. Simtea nevoia sa stau in intinsa, cu perna in brate. As fi vrut din tot sufletul sa uit definitiv. Sa fi putut da timpul inapoi, la nunta Viciei, sa nu ii fi dat importanta lui Ama. Trebuia sa fi inteles din prima secunda ce fel de caracter avea. Din prima faza ar fi trebuie sa imi fi certat orice gand ce se indrepta catre el. Imi aduceam aminte ca el flirta cu mine cand iubita lui, aceeiasi Cristina, era in camera lor, doua etaje mai sus. Era atat de nonsalant, incat parea ca nu da doi bani pe ea. Banutii aceia atarnau greu de sufletul lui, abia acum realizam. Si durea atat de tare si imi facea atat de rau.
Oare cum se simtea el fata de ea sau de mine. Cum indraznea sa se uite la propria sa reflexie cand se vedea? Oare cum se vedea? Era mandru de caracterul lui, de trairile lui?
Eram atat de socata de vorbele, de atitudinea lui fata de mine incat ma simteam pustiita. Eram obosita si nu ma regaseam. Mi-era teama, simteam gustul amar al fierii in gura cand imi venea imaginea lui in minte. Ma durea sufletul la propriu. Din instinct, ca si cum as fi vrut sa apas pe locul care ardea, am dus mana in dreptul inimii. M-am facut mica in pat, m-am ghemuit sperand ca totul e un cosmar. Si totusi, nu ma puteam minti eu pe mine. Imi faceam un rau mai mare decat cel pe care mi l-a facut el. Stiam ca trebuie sa accept situatia. In acele clipe ma simteam atat de revoltata si frustrata incat as fi vrut sa mor de durere.
Gandurile nu imi dadeau pace. Singuratatea nu imi dadea pace. Vrei nu vrei, trebuie sa infrunti totul de una singura. Nimeni si nimic nu te poate ajuta in situatia asta, draga mea. Ma incurajam singura si stiam ca am sa depasesc perioada. Pana la urma ce se mai putea intampla? Ceva mai rau nu avea cum. Macar acum eram eu cu mine, nu imi ramanea decat sa ma bazez pe instinctul meu care ma avertizase ca ceva nu e in regula cu Ama. Si nu, nu fusese in regula. Multe ciudatenii. Trebuia sa ma fi oprit. Trebuia sa imi fi vazut de viata mea. Poate nu am pierdut nimic, poate doar am castigat experienta.
Cu pasi grei m-am dat jos din pat si am mers in bucatarie. Mi-am pus un pahar cu apa si l-am baut pe tot. La dracu', am nevoie de ceva tarie. Am vazut sticla de whiskey ce ramasese de la noi. Hm...noi. Care noi? Intelege Ella, intelege pentru totdeauna. Nu a fost si nu o sa fie ok. Gata, respira usurata ca s-a terminat. Da-ti timp si vindeca-te frumos. Nu il mai lasa sa te schimbe intr-o femeie rece, dura, fara sentimete. Nu, eu nu sunt asa. Sunt o tipa puternica si nu vreau sa izbucnesc iarasi intr-un plans isteric. Am luat nervoasa sticla si am aruncat-o la cosul de gunoi. Trebuie sa arunc totul la gunoi, tot ce era legat de el.
Ah si ce grea e despartirea cand nu ti-o doresti, si ce grea e batalia interioara cand il vrei, dar stii ca nu se mai poate face nimic. M-am lasat usor pe podea cu un pahar de bautura langa mine. De ce am ajuns sa fiu atat de devastata..?
Ama nu ma inselase, ma tradase. O mare diferenta. Plecase din casa mea, de langa sufletul meu, plecase la ea. Cum sa il cred ca nu o facuse intentionat. Cum putea sa mai imi ceara sa il iert? Atat de slaba nu ma simtisem in viata mea, atata neputinta si disperare ....atatea intrebari si frustrari interioare nu avusesem niciodata. Am dat peste cap lichidul ce iarasi pentru a mia oara imi ardea interiorul. Sau poate era doar sufletul meu chinuit. Am izbucnit intr-un plans amarnic si tot ce imi ramanea de facut era sa asimiliez ideea ca Ama nu va mai face parte din viata mea niciodata. Uram acest cuvant nenorocit, ''niciodata''. Ma aducea la disperare si ma storcea de toata energia ce imi ramasese. Imi chinuia pana si demonii interiori care nu iesisera la suprafata niciodata in prezenta lui. Oricate intrebari mi-as fi pus, din pacate , nu aveam cum sa mai aud un nenorocit de raspuns din partea lui. Nu aveam nevoie de alte minciuni, de alte explicatii puerile. Eram geloasa pe usurinta lui de a spune lucruri fara o samanta de adevar, fara sa ii pese de nimeni. Sau de mine. Si eu cu ce ma alegeam din povestea asta? Cu o dragoste neimpartasita. Imi daduse nimic si era tot ce imi ramasese.
Era un barbat slab care avea nevoie de confirmari si alte confirmari sa se simta puternic si dorit. Eram slaba, sufeream cum nu o facusem in viata mea. Eram atat de mica si nesemnificativa chiar si in propria mea lume. Poate era lectia ce trebuia sa o invat, sa mi-o asum.
In genunchi si plansa toata, ravasita de suferinta, in propria bucatarie ma simteam deja rau fizic. Nu mai aveam putere nci sa ma ridic sa merg in pat. Mi-era rau, ma sufocam si nu puteam sa mai respir. Mi-am pus mana in piept si am incercat sa imi controlez respiratia. Ma sufocam. Eram aproape de lesin de atata plans. Ma panicam si desi stiam ca trebuie sa controlez acesta stare, nu reuseam. Ideea ca locuiesc singura nu ma ajuta deloc, din contra, imi facea si mai rau. Imi auzeam bubuind in piept din ce in ce mai tare inima. O simteam deja in gat, semn ca pulsul mi-o luase razna. Bausem, nu mancasem, plansesem. Ajunsesem o epava care se lasa purtata de lacrimi, in stanga sau dreapta. Si cand nimic nu mai pare drept, ce faci unde te duci? Ce iti mai ramane de facut?
,K7B
