Alaturi De Tine (Finalizată)

16. Întrebare capcană

Ce înseamnă a face compromisuri?! Asta e întrebarea care mă apasă de câteva zeci de minute. Compromis - acord bazat pe înțelegere reciprocă. Ușor de zis, dar când ajungem în cazul faptului împlinit nu este atât de ușor.
Într-o relație oarecare, cu mine este nevoie de compromisuri; chiar și cea de prietenie cu Andrew, am nevoie de înțelegere, el e genul de om vorbăreț, pe când eu, sunt exact opusul lui, cel care preferă să stea singur la țigară.
Iar de la "a face un compromis", până la "sunt compromis" nu e mare diferență. Iar eu asta sunt. Un compromis. Incerc să îmi găsesc un rol în piesa asta de teatru dată de viață. Cică fiecare om, este personajul principal din propria piesă, numită viață. Iar eu am primit de la bun început un rol secundar. Viața mea se învârte în jurul altor persoane; mama, Sophja, tatăl meu. Toți joacă un rol mai important ca mine în viața mea.

Dar oare eu sunt personajul principal din viața lor? Mă indoiesc.

E trecut de miezul nopții, iar eu nu am somn. Cu toate că sunt obosit de abia îmi mișc picioarele nu pot dormi. Am zis că o voi suna pe Dayane, dar nu am făcut-o nevrând să o sufoc. Până la urmă suntem doar prieteni, cum sunt eu cu Andrew și câteodată chiar mă deranjează apelul lui. Dacă stau bine să mă gândesc nici nu știu dacă suntem prieteni, măcar atât.

Azi e vineri. Deja. Trece timpul ca și gândul dar amintirile rămân. Cele urâte rămân pentru că cele frumoase trec și ele. Mai greu, ce e drept, dar trec, nelăsându-te să te bucuri prea mult de ele.

Orele absurde de matematică, trec greu ca naiba! Nici măcar nu știu la ce îți folosesc atâtea teorii tâmpite, pentru că oricum nu le vom întâlni, nicăieri, nicicum, niciunde. Azi nu am văzut-o pe Dayane, cursuri împreună cu ea nu am avut, la cantină nu a fost iar întâmplător nici pe atât.

Andrew, și-a cerut scuze pentru comportamentul pe care l-a avut când ne-am întâlnit apoi nu am mai vorbit deloc. Nu că am purta vre-o mânie sau ceva, chiar și dacă nu ne-am fi râcâit în parc, tot nu ne-am fi vorbit. Așa suntem noi, avem o relație mută.

- Stiu că mâine seară ai luptă, așa că te invit în seara asta la un meci de biliard. Știe. Normal că știe, așa cum și Dayane știe și mi-a zis că ar veni. La naiba! Iar mă gândesc la ea.

- Ok. Ne vedem la opt, în parcare la Tnt. Mă întorc pe călcâie îndreptându-mă spre ieșirea din școală. Oare ea, a fost azi la școală?!

Cu întrebarea asta în cap, mă învârt pe călcâie căutând-o. Văd o claie de elevi care se înghesuie spre ieșire. Care mai de care, cu nasurile în telefoane, râzând, bârfind. Cele două surori, mergând înțepate pe tocurile de cinsprezece centimetri. Dar ea nu e.

- A rămas la engleză să predea un eseu. Tresar tot timpul când mă i-a prin surprindere vocea asta pițigăiată a surorii mele. Mă întorc spre ea sa văd dacă arată bine, nu e bolnavă și nu pare să aibe febră.

- Îți este rău? Mă uit ca bou la poartă nouă. Mă încrunt vizibil urmărindu-i gesturile; doar dă din picior. Nimic ieșit din comun. E ticul ei nervos.

- Foarte amuzant! Ha. Ha. Ha. Nu după ea, te uitai? Îmi spune imediat după ce își dă ochii peste cap la ironia mea.
- Serios acum. Pentru că a lipsit ieri, a trebuit să facă acum un eseu.

- Îmi spui asta, pentru că...?!

- Eu plec. Nu vreau să fiu în plus. Un sfat prietenesc: schimbă-ți parfumul într-unul mai persistent. Miroși prea tare a țigări. Mă uit la ea, derutat.

- În plus? Mă repet după ea. Nu înțeleg de ce a zis asta.

- Afișează-ți cel mai frumos zâmbet care îl ai, spatele drept, pieptul înainte și întoarce-te spre școală. Pa! Îmi spune atât de repede, încât rămân în urmă cu procesatul. Sora mea e deja la o distanță considerabilă față de mine iar eu mă uit ca prostul în urma ei.

- Hei! Mă blochez. Uit să respir,să clipesc sau să fac altceva. Dayane se uită la mine cu sprâncenele perfect pensate, ridicate.

Scutur din cap, încercând să îmi revin, ceea ce îi aduce Dayanei, un zâmbet pe fața. Acum înțeleg toate cuvintele nebunești ale surorii mele. A văzut-o venind și îmi pregătea terenul. Dar nu înțeleg, ce a făcut-o pe sora mea să se întoarcă la o sută optzeci de grade.

- Bună! Nu te-am văzut azi! Ce idiot sunt. Cum naiba, să îi zic așa ceva.

- Sunt un șoarece de bibliotecă. Nu mai sunat ieri! Remarca ei, m-a făcut să îmi afișez toată dantura. A așteptat să o sun ieri. Și zău, de nu inima mea face triplu salt de fericire.

După cel puțin două minute, în care nici unul din noi nu spune nimic, cred că ar fi momentul să sparg tăcerea cu întrebarea care m-a făcut să iau doi la economie. Nu e o întrebare din materie, pur și simplu nu am fost atent la oră.

Fata asta, e chiar frumoasă.

- Ce faci diseară? Știi tu! E vineri iar mâine nu avem școală. Mă bâlbâi mai rău ca un copil, care are emoții la primul lui recital în fața întregii clase. Mda! Am dat-o în bară rău.
Citesc în ochii ei, doar surprindere.

- M-a invitat James, în oraș. Știi tu! Trebuie să își ia revanșa pentru că a tras chiulu de la fermă iar eu am fost singură. Mă rog, nu chiar singură! Cu tine. Îmi răspunde zâmbind, menținându-mi privirea.

Cred că ar trebui să renunț, la viciul de a bea energizante vreodată. Fata asta, cu zâmbetul ei, îmi face să clocotească sângele în mine mai rău ca efectul unui energizant.

Deși m-a întristat puțin răspunsul ei, nu am ce face decât să mă conformez. Cred că voi ieși și eu cu Andrew la biliard.

Se vede că astăzi e vineri. Strada mea e foarte aglomerată și eu mă învârt de zece minute după un loc de parcare.
În sfârșit am găsit unul!

Intru în casă, ca de obicei trântind ușa, împingând-o cu piciorul.
- Bună frațioare! Ce ești nervos? Apare Sophja din bucătărie cu o cană de cafea aburindă în mână. Pe bune că nu o înțeleg azi. E prea prietenoasă. Apoi bea cafea fierbinte la amiază?

- Locul de parcare. Îi spun în barbă, apoi mă așez pe scări.
- Care e faza cu tine? O întreb căutându- i privirea pe care o găsesc și culmea e că, e foarte relaxată.
- Vreau adevărul! Îi adresez ultima propoziție mai răspicat decât aș fi vrut.

Oftează. Asta e de bine. Înseamnă că vrea să zică adevărul.

- Îmi cer scuze David! Doar că am fost geloasă. Și încă mai sunt. Dar e altă situație. Clipesc des. Nu știu ce am azi, dar chiar nu înțeleg nimic din ce îmi zice fata asta!

- Nu înțeleg!

- Îmi place de Andrew. Și îmi place mult iar pe Dayane, am văzut-o drept amenințare. Dar acum că sunt sigură că îți place de ea, e altă situație.

Primul lucru care îl fac după ce o aud, e să pufnesc în râs. Mă ridic leneș de pe scări și o cuprind într-o îmbrățișare. Nu îmi vine să cred că sora mea e îndrăgostită.

-Andrew nu simte nimic pentru Dayane. E doar un pariu stupid cu băieții. Simt nevoia să îi spun. Poate ar trebui să îi spun și faptul că nici pe Dayane nu o interesează persoana lui Andrew dar o las pe altă dată.

- Dar tu David, tu ce simți pentru ea? Asta e o întrebare capcană. La propriu și la figurat. Capcană pentru mine și inima mea.