Alaturi De Tine (Finalizată)

6. Ochișorii mei

De la ultima expresie care i-am spus, nu știu câte minute au trecut; noi tot ce facem e să ne uităm unul în ochii celuilalt. Suntem pierduți în privire dar mai rătăciți în gânduri, fiecare meditând profund la ceva. Albastrul ochilor ei mă cercetează, mă citește ca pe o carte deschisă.

Tresărim amândoi la nechezatul cailor care așteptau descălecați, periați și îngrijiți. Nu știu de ce nu mă miră faptul ca ea, face toate treburile astea; e o fată de bani gata și totuși nu arată. Am aflat de la unul din elevii ei că de fapt, ferma este a ei; tatăl ei lăsând- o aici responsabilă de tot, cu toate că are foarte mulți angajați, ea nu se ferește de nimic. Iar surorilor ei, le-a lăsat o firmă de avocatură și una de contabilitate.

Dacă ar fi un om de rând și nu o fată specială, s-ar simți neîndreptățită, dar ea nu. Îi place ceea ce face!

- Ești bine? Te pierzi în gânduri! Îmi întrerupe monologul interior vocea ei, cu care trupul meu încă nu s-a obișnuit și se cutremură de fiecare dată.

- Obișnuiesc asta...;fac o pauză și decid să schimb subiectul.
- Îmi place aici!!! Te superi dacă aș mai veni?! Încerc să privesc în altă parte pentru a nu îmi observa stânjeneala care îmi apasă umerii. Cred totuși că o iau prea repede. Poate ar trebui prima dată să se obișnuiască cu prezența mea pe lângă ea, apoi să îndrăznesc să cer favoruri.

Clatină capul cu sprâncenele ridicate. Dă să spună ceva, apoi se răzgândește brusc. Înghite în sec și pentru a nu știu câta oară îmi doresc să stiu la ce se gândește. Fata asta nu lasă nimic să îi citesti pe fața; e inexpresivă dar nu indiferenta. Denotă doar seriozitate.

O urmez în tăcere, încotro nu știu pe un drum știut doar de ea. Se descalță lăsându-și picioarele dezgolite și începe să calce firav iarba parcă fiindu-i frică să nu o strivească; o urmăresc mut. O văd cum face pași mărunți, apoi mari, poate prea mari pentru piciorușele ei micuțe, apoi salturi, piruete. Dansează!

Mă apucă de mâini și mă trage. Ma descalț și eu repede și începem să ne învârtim, să sărim, să ne avântăm amândoi într-un dans haotic sfârșind trântiți pe iarbă râzând în hohote;Cu lacrimi. Sunt fericit. Ea îmi da starea de fericire.

- Ești o fire deschisă? Mă întorc spre ea neînțelegând întrebarea, îmi ridic o sprânceană.
- Te întreb asta pentru că peste o oră ne întâlnim cu copii la lac, facem foc de tabără și povestim ce am făcut în săptămâna anterioară. Te bagi? Facem asta pentru a ne descărca emoțional, ne sfătuim apoi tragem concluzii. Vorbește atât de repede încât am rămas în urmă. Simt cum sângele începe să clocotească în vene, inima bătând ca o nebună iar mâinile îmi sunt transpirate; vreau să spun ce am pe suflet doar că, nu vreau să fugă de mine; cum aș putea să îi explic că, eu nu sunt atât de sfânt pe cât crede ea sau că nu am o familie model.

Ridic din umeri și începe să chicotească. E un sunet atât de frumos încât chiar nu știu cu ce să îl asociez.

Seara se lasă, minutele trec repede și mă simt frustrat, nervos. De ce trece timpul așa repede când suntem împreună? Se ridică de pe iarbă și se încalță în tăcere.

Se scuză spunându-mi că revine imediat iar eu rămân în locul în care ma lăsat cu ochii atintiți pe Day. E frumoasă și nu pot să nu mă întreb dacă ochișorii mei i-a pus numele. Day și Night. Imi dau o palmă mintal, pentru ceea ce am putut să gândesc. Ochișorii mei, trebuie să încetez să mă mai gândesc la asta. Ea nu se va uita niciodată la unul ca mine. E prea gingașă, ca o floare ce trebuie prețuită și ținută în ghiveci în casă la geam, nu afară unde o poate bate vântul și ploaia.

Eu, sunt eu. Un singuratic cu insomniile la ordinea zilei, cu probleme in familie, băgat intr-un anturaj nedorit dar silit. Iar prezența ei lângă mine este pata de culoare din lumea mea pictată doar cu non-culori.

Este medicamentul pentru boala mea. Dar în același timp ei, îi face rău. Trebuie să plec de aici. A fost o greșeală totul, trebuie să o evit dacă nu vreau să îi fac rău.

Nu îmi vine să cred că m-am lăsat purtat de val și de instincte. Nu știu ce a fost în capul meu când m-am oferit să petrec timp cu ea, să o cunosc. Nu am cunoscut-o prea mult dar, și atât cât am cunoscut-o e de ajuns încât să știu că trebuie să stau cât mai departe de ea până nu este prea târziu. Sau oare este deja???

Pașii mă îndreaptă spre ieșire. Mai citesc odată plancarda cu denumirea fermei, scurt istoric și mă întorc pe călcâie spre un drum neasfaltat. Sunt sigur că trebuie să merg pe jos circa doi kilometri pentru a ajunge la șosea apoi să fac autostopul.

Tavanul meu are un punct negru. Nu știu de cât timp e acolo sau de cât timp mă zgâiesc eu la el. Am constat că astăzi, cât timp am fost la fermă, nu am fumat și nici nu am simțit nevoia de a aprinde o țigară.
Acum da. Îmi trebuie un pachet întreg.

Nu îmi stă capul la nimic, doar mă întorc când pe o parte când pe cealaltă iar tonul de apel al telefonului mă enervează. Știu deja că mă sună doar pentru mă anunța că în seara asta are loc o luptă iar eu să fiu rezerva lui, să fie sigur că va câștiga. Nu răspund deși insistă de aproape o oră. Vreau să ies din anturajul ăsta sau poate nu vreau. De fapt nu știu ce vreau. Poate îmi trebuie un motiv și o încurajare să mă facă să renunț. Poate.

Hei!!! Ce părere aveți?! Chiar mă interesează părerea voastră. A făcut bine că a plecat? Pupici