Alaturi De Tine (Finalizată)

4.Night

Cobor treptele casei mele dezamăgit, dezamăgit de viața asta care nu mi-a oferit prea multe dar, și ceea ce mi-a oferit sunt înșelătoare. Crezi că îți aduce fericirea dar de fapt îți aduce doar o bucurie enormă în suflet. Dar bucuria e pe moment. Câteva secunde mai târziu e totul distrus. Revii la monotonia oficială.

Îmi ridic brațul, pentru a vedea cât este ceasul; nu îmi este clar de ce este încă întuneric afară și constat cu desăvârșire că e abia ora patru. Lipsa de somn din această noapte își pune amprenta pe mine, lăsând în urmă cearcăne evidente și un căscat zgomotos.

În minte îmi apar două oceane și un zâmbet inocent. Amintiri îmi invadează gândurile, o copilărie frumoasă alături de bunicii mei, râzând la orce creatură a pământului, călărind în orce loc vroiam sau vedeam cu ochii, fără a fi certat, criticat sau judecat. Acelea erau alte vremuri.
Acum e cu totul și cu totul altă situație. Părinții, nu au timp pentru copii, creșterea lor, educația lor, foamea de bani în continuu, nu sunt prezenți în viața copiilor; așa cum sunt și ai mei. Nu au timp pentru proprii copii; și totuși tind să cred că nu sunt singurii din lume care fac așa, mă încurajez singur și merg mai departe.

Afară, e senin; pot observa cu ușurință diferite constelații, mă întind pe gazonul rece din fața casei, cu o mână sub cap și aștept; ce aștept?! Nu știu nici eu. Dar constat că așteptarea e grea și îmi simt pleoapele din ce în ce mai grele...

Simt ceva rece pe față,o pală de vânt probabil, dar nu mă simt în stare să deschid ochii deși sunt constient că am adormit afară. Mă îndur! Mai bine nu o făceam. Soarele bătea exact pe mine.
Aud mașina de tuns a vecinului destul de tare, e chiar deranjant.

La naiba!!! Am întârziat! Incep să înjur în barbă când văd cât este ceasul. Este 11: 08! Am noroc, că stau la două străzi distanță dar, s-ar putea să nu îl mai consider noroc dacă este punctuală.

O văd! Mă simt aiurea știind că mă așteptat dar să fiu al naibii dacă nu mă și bucur nespus de mult în același timp. Continui să alerg.

Ajung în fața ei și observ cât de dezamăgită părea până ma văzut; i se ridică un colț al buzelor și simt cum îmi crește inima. Îi fac semn să mă aștepte să îmi trag sufletul iar ea nu zice nimic ci doar ridică palmele în sus, semn de predare.

Acum odihnit, mă uit în privirea ei. Observ trecere ei în diferite stări; de la dezamăgire, uimire, confuzie, bucurie dar și ochii ei care mă analizează amănunțit, atât de amănunțit încât simt că îmi arde pielea, obrajii ei prind o nuanță de roșu aprins, își lasă privirea în pământ și își duce mâna la ceafă.

Nu zic nimic ci doar îi iau bărbia și o fac să își ridice privirea la mine. Ridic o sprânceană neînțelegând de fapt ce a făcut- o să se rușineze în halul ăsta. Următorul gest care îl face mă face și mai confuz; arată spre mine analizându-mă.

În sfârșit mintea mea, îmi dă un ghiont pentru a-mi da seama despre ce e vorba. Îmi dau o palmă peste frunte, nu știu ce a fost în capul meu. Atât de idiot să fiu încât să nu mă schimb. Sunt într- o pereche de pantaloni de trening și la bustu gol. Cum am putut fi atât de idiot?

Gestul meu, o face să râdă. Are un râs atât de liniștit și zgomotul care il produce mă înmoaie, abia pot sta pe picioare. Acum chiar stau ca prostu și mă holbez la ea, cum râde.

Fac o grimasă, închizând ochii câteva clipe și mă gândesc ce i-aș putea spune.

- Să înțeleg că nu ești o persoană prea matinală?! preia ea inițiativa, ceea ce mă bucură enorm pentru ca pot afla ce gândește. Îi susțin privirea și pot observa că se amuză pe seama mea iar ciudat este că nu mă deranjează să fiu motivul zâmbetului ei.

- Mă scuzi, douăzeci de minute?! O întreb deși știu că deja am întârziat, mi-as dori să mă înțeleagă și să îmi mai ofere puțin timp.

- Sigur! Eu merg la cafeneaua din colț, beau o cafea apoi ne întâlnim în parcare. Te rog să nu întârzii prea mult. Îmi spune repede încât mintea mea procesează cu întârziere. Fraierul de mine dacă se trezea mai devreme, acum mergea cu ea la cafenea. Dar nu; mie mi-a trebuit constelații azi dimineață. Încuviințez din cap și mă întorc repede mergând la fel de repede aproape alergând.

Ajuns în parcare, mă uit după ea și o văd făcându- mi cu mâna. Chemându- mă. Se urcă la volanul mașinii; un Volvo negru mat. O mașină puternică, ceea ce mă face să îmi măresc ochii iar negrul mat o face să arate demențial. Chiar e diferită de sora mea care și-ar fi ales orice mașină mică, feminină și roz.

Ador cum conduce, prudent, relaxat dar și cu viteza trecută puțin peste limită. Mă tot gândesc ce aș putea să îi spun, să pot începe o conversație pentru că, liniștitea dintre noi e prea sinistră. Nu scoate nimeni nici un sunet.

- Și? Vi diseară la petrecerea lui Gilbert?! Întreb nesigur pentru că nu îmi aduc aminte să o fi văzut la vre-o petrecere până acum. De fapt am văzut- o de câteva ori la școală și la bibliotecă în toată viața mea.

Se uită la mine câteva clipe, apoi se întoarce la condus dar în același timp clatină din cap cu vehemență. As vrea să o întreb de ce, dar mai bine nu insist.

- Toate weekend- urile le petrec la fermă. Împreună cu Night, el e mai important pentru mine decât o petrecere. Acum sunt băgat într- o ceață totală. Se vede că oricine este acest Night, este o concurență pe cinste. Are un avantaj enorm de mare față de mine care nu sunt in stare să scot două vorbe legate. Și din nou tăcere.

Hei!!! Am o rugăminte. Câteva păreri, opinii, sfaturi. Orice legat de carte. E prima mea carte. Chiar mi-aș dori să îmi repar greșelile. Pupici