Academia Alice

CAPITOLUL 44: RĂPITĂ PARTEA III

Sam P.O.V.

Nu știu cum să intru mia bine în perete,iar genunchii îmi tremură puternic. Nu credeam că voi mia simții frica la o asemenea intensitate de la moartea tatei. Tocmai de atunci am ridicat o barieră între mine și acest sentiment, decisă să nu îl mia experimentez niciodată. Pe hârtie era simplu. Îi protejam pe cei pe care îi iubeam și mă protejam pe mine. Luptam până la capăt și niciodată nu dam greș. Dar acum... acum cred că a venit sfârșitul.

Închid ochii când el se apropie cu cuțitul de fața mea și încerc să mă gândesc la orice numai la asta nu. Înghit în sec când simt că lama cuțitului îmi atinge gâtul și parcă uit să mia și respir. Mă chinuie, face totul intenționat atât de lent pentru a mă chinui. Asta a fost...

Dintr-o dată aud ușa cum se deschide brutal și în mia puțin de o secundă lama cuțitului este îndepărtată de pe pielea gâtului meu și îndrăznesc să iau o gură mare de aer și să îmi strâng picioarele la piept, punându-mi capul pe genunchi. În încăpere se lasă o liniște mortuară și eu îmi pot auzi doar bătăile inimii. Tremurând din toate încheieturile îmi ridic capul și deschid ochii încet. Atacatorul meu este acum la pământ și privește cu ură la cel care i-a întrerupt distracția. Îmi mut cu frică privirea spre salvatorul meu și atunci îl văd. Corp lucrat, umeri lați,o postură de zeu și un păr negru ca noaptea și răvășit ca vântul. Avea toți mușchii încordați și asta îl făcea și mai înfricoșător decât arăta deja. Îmbrăcat în negru din cap până în picioare, având haine rupte sau șifonate pe ici și colo. Avea în braț întins în față în care avea o armă. Cu toate aceste calități vizuale pe care le-am trecut în revistă în câteva cuvinte și câteva secunde nimeni nu ar putea vedea mai departe. Eu însă am văzut. Ochii lui. Aș putea scrie într-o carete pagini și pagini și niciodată nu i-aș putea descrie îndeajuns. Un albastru electrizant ce-ți punea sângele în mișcare și te făcea să ai energie de la prima oră a dimineții. Acei ochii erau acum înghețați pe viitoare lui victimă, dar după acele cuburi le gheață... eu puteam vedea mai mult. Nu cunoșteam acel sentiment, nu știam ce e... dar parcă privind în ochii lui pot vedea totul și nimic.... pot vedea o amestecătură de sentimente și o vraiște de emoții. Nici nu mi-am dat seama când m-am oprit din tremurat și când bătăile inimii mele s-au regulat . Cu el aici am încredere că va veni și ziua de mâine, e ceva ciudat dar prezența acestui necunoscut mi-a dat fiori pe șira spinării și m-a făcut să mă simt protejată cum nimeni altcineva nu făcut-o.

-Tu cine naiba mai ești? întreabă răpitorul meu, dar eu nici nu mă obosesc să-i ofer o privire. El nu mai reprezintă o amenințare, nu cât acei ochii albaștri sunt aici.

Salvatorul meu nu schițează nici un gest și nu mișcă vreun mușchi. Mă uit la el și-mi  pare o statuie, dar acel albastru intens are mia multă viață decât un om normal.

-Moartea ta, spune simplu și apasă pe trăgaci.

O fracțiune de secundă și un sunet înfundat și o bucată de metal a trecut la jumătate de metru pe lângă mine. Aud un icnet stins și se pare că glonțul și-a atins ținta. El își bagă pistolul la spate și pentru prima dată de când a intrat în cameră privirile noastre se întâlnesc. Când cele două sfere de energie se întâlnesc cu căpruiul meu intenso explozie de energie ne face pe amândoi să tresărim. Camera parcă a fost inundată de un val de electricitate ce aproape că mă face să leșin. Ce e asta? Ce se întâmplă? Odată cum privirile noastre s-au întâlnit expresia feței lui s-a schimbat. Părea confuz și foarte surprins și ceva mă face să cred că nu doar eu am simțit acea explozie. Înghite în sec și pare că nu-și poate dezlipi privirea dintr-a mea. E ca o vrajă! O magie? O forță supra naturală? Ideea e că nu am mai simțit asta până acum, dar....ceva dansează în stomacul meu și nu-mi place deloc.

Se apropie de mine cu pași mărunți și siguri și simt cum  tot corpul meu se tensionează odată ce distanța dintre noi se micșorează. Acum însă îi pot vedea trăsăturile feței mult mai bine. Sunt așa de fine și de bine conturate, sprâncene subțiri, buze pline. Tipul ăsta arată ca un zeu de pe muntele Olimp!

-Cine ești tu? întreb în șoaptă de parcă ar avea și cine să ne audă.

Acesta nu-mi răspunde ci continuă să-mi analizeze fiecare trăsătură a feței, deși nu știu ce poate vedea prin acele dâre de sânge și lacrimi uscate. În tot acest timp privirile noastre nu s-au despărțit nici o secundă. Nu au putut. Încă nu știu ce-i asta, dar știu că doare. Doar pe interior!

-Eu sunt Alehandro. Și o să te scot de-aici.

Vocea lui.... până și aceasta e perfectă. Sună ca un cor de îngeri la un loc și poate chiar mai frumos. În comparație cu tonul înspăimântător și vocea groasă ce-i îngheța sângele în vene și unui demon, această șoaptă mi-a făcut inima să bată cu viteză.

Îmi întinde mâna și eu îmi desprind privirea dintr-a lui pentru a privi șansa ce mi se oferă. El mi-a dat șansa la viață și poate chiar mai mult... El e doar un străin, dar mă face să mă simt de parcă îl cunosc de-o viață.

Îi apuc mână cu încredere și încerc să mă ridic, dar de-abia cum mă pun pe două picioare și o amețeală teribilă mă cuprinde ce mă face să mă dezechilibrez și să cad. Închid ochi și aștept contactul cu pământul, dar în loc dea asta două mâini puternice și foarte calde mă prind le talie și mă trag înapoi pe două picioare. O mână se fixează mai bine pe spate și o alta alunecă sub genunchi, iar când deschid ochii realizez că mă țin de tricoul lui Alehandro de parcă ar fi o barcă de salvare. Mă așez mai bine la pieptul lui și închid strâns ochii. Acesta începe să alerge și mă scoate din casa aceea a groazei. Aud împușcături , aud o mulțime de voci și de țipete, însă nu îndrăznesc să deschid ochii. Îmi pun toată încrederea în el. Toate se estompează și par a se depărta din ce în ce mai mult de mine. Din când în când îmi mai aud numele strigat de acea voce suavă și asta mă face să zâmbesc, dar e din ce în ce mai încet și mai departe.

Nu știu cine e. Nu știu unde mă duce. Nu știu decât că îl cheamă Alehandro și că în doar câteva minute mi-a câștigat încrederea și sufletul. Poate că e din cauza amețelei, sau a foamei sau a setei dar în mintea mea se tot repetă o întrebare la nesfârșit.

Oare există dragoste la prima vedere?