Academia Alice

CAPITOLUL 40: UN IDIOT!

-Pune și aia! O, să nu uiți de aia! Ai luat ce ți-am spus acum 5 minute? Nat se învârtea ca inconștienta prin capera mea în timp ce eu stăteam în mijloc cu două  rânduri de haine în brațe.

Acum două zile Alex mi-a adus majoritatea hainelor pe care le avem acasă, în Londra, pe motiv că o să am nevoie de ele și-n viitoarele călătorii. Deși am fost mai mult decât încântată să vin și eu cu el, acesta m-a lăsat cu ochii în soare spunându-mi că oricum n-are rost fiindcă mama și tata au plecat deja și nu am ce să caut acolo. Adevărul e că fie c-am vrut, fie că nu, n-ai ce discuta cu domnu știe tot când își activează modul de frate mai mare încăpățânat.

-Da Nat, am luat tot! spun eu și prietena mea pare că nu mă aude și continue să cotrobăie prin șifonier, aruncându-mi mie haine în brațe.

N-am cam hotărât să facem ca Edward de data asta, deși greu a mai pus botu Alex. Vom sta trei săptămâni în frumoasa și tot odată însorita Columbia. Cred că în sfârșit voi avea și eu parte de acele seri de vară. Din câte spune Edward acolo e cald în perioada asta, nu exagerat, dar cald și asta nu înseamnă decât vești  bune pentru pielea mea degerată de clima de aici. Se pare că familia Rodriguez are o reședință foarte frumoasă în Medellini. Nu e  locul natal al fraților, dar din câte îmi povestise Sam pe acolo nu prea fuseseră și cred că fratele ei s-a gândit că măcar acolo Sam nu se va gândi la amintirile tragice ce o leagă de acea țară.

Chiar dacă nu recunoaște știu că Sam a fost cea mai surprinsă de această idee. Pentru ea să se întoarcă acolo înseamnă să-și înfrunte trecutul și asta nu e ușor niciodată. Cu tote acestea știu că pentru ea asta va fi un pas înainte pentru vindecare,în plus eu și Edward vom fi acolo pentru ea și o vom ajuta la orice pas. Chiar și o luptătoare ca ea mai are nevoie de susținere din când în când.

-Ești sută la sută sigură c-ai luat tot? mă întreabă pentru a suta oară Nat, atunci când ieșim pe ușă.

-Da, sunt sigură!

Închid ușa camerei mele și ridic trolerul coborând gata de plecare și apoi îmi dau seama și mă întorc spre Nat.

-Tu nu ai uitat nimic?

Aceasta se încruntă nedumerită și se uită în jur. Ridică din umeri și mă privește încruntată.

-Tu nu ai bagaj sau...

Nat face ochii mari și se repede în camera ei. Încep să râd cu poftă când o văd cum se agită și nu nimerește să bage cheia în broască. După cinci minute o văd cu un rucsac în spate și cum încearcă să scoată trolerul  pe ușă.

-Nu mai râde, îmi spune ea ofticată. Cel puțin eu mi-am făcut bagajele de aseară, nu am așteptt până în ultimul moment!

-În apărarea mea nu aveam așa de multe lucruri de pus.  Nu prea am lucruri subțiri, majoritatea sunt adaptate la vremea mereu ploioasă a Londrei.

-Bine punctat! Ata îmi amintește că prima grijă când ajungem în Medellini e să găsim un mall. Trebuie să-ți refacem garderopa.

-Dar ce-au hainele mele?

-Ce nu au, asta e întrebare! spune aceasta teatral și eu încep să râd și mă aleg cu un cot între coaste.

Coborâm scările cu mare greutate, ajutându-ne reciproc să nu cădem și să ne facem ghemotoc în jos. După ce de-abia am reușit să nu interacționăm cu podeaua de la parter și cu încă câteva șiruri de scări pe drum, reușim într-un final să ajunge la ieșire, fără daune colaterale a. k. a. oase rupte. Iar în timp ce noi ne rupeam spatele o anumită roșcată râdea cu gura până la urechi de noi din fața ușii.

-A dat Domnu! spune Sam când ieșim toate trei pe ușa internatului.

-Dura și mai mult dacă nu-i aminteam lui Nat că are și ea bagaj!

-Ți-ai uitat propriul bagaj  în cameră!?! spune Sam și se abține cu greu să nu izbucnească într-o nouă criză de râs.

-E, se mai întâmplă și voi acuma! spune Nat și îmi aruncă una dintre privirile ei înfiorătoare.

În față băieții ne așteaptă cu mâinile în buzunare și vorbind de zor despre nu știu ce. Când ne observă se întorc spre noi și ne aruncă câte un zâmbet. Edward vine imediat să mă ajute cu trolerul, el  neavând decât un rucsac pe care l-a dus deja în autobuz, împreună cu fratele meu. După ce îi mulțumesc cu un zâmbet salvatorului meu, îi fac un semn din cap lui Alex spre Nat, care sunt sigură că avea bagajul mai greu ca mine. Acesta se încruntă confuz la mine, iar eu ridic o sprânceană în semn de atenționare. Dă să zică ceva dar mă uit la el cu o privire ce anunță pericol și acesta face ochii mari înghițind în sec. Fratele meu execută imediat și se duce să-mi ajute prietena, care cum îl vede încremenește și cred că a uitat să respire. Alex îi ia trolerul și Nat îi mulțumește ca apoi să-mi arunce un zâmbet. Îi mimez pe buze un cu plăcere și mă uit spre Sam care se pare că a rămas pe dinafară.

-Vrei să te ajut? întreabă Edward și sora lui îl oprește cu un semn al mâinii.

-Oho, cavalerilor, salvați-vă domnițele la ananghie că eu mă descurc și singură! spune roșcata și pornește în față târâind de bagajul său pe drum.

Fără să mai comentăm ceva o urmăm în liniște.

-Știți încă mai putem aștepta SUV-ul, doar un telefon și va...

-Pentru ultima dată, Al, o să mergem cu unul dintre autobuzele școlii!

-Dar de ce? se milogește Edward cu o voce de copil și ne face pe toți să râdem.

-Petru că talent și pentru că sunt malefică! spune roșcata și Edward pufnește.

-Tu n-ai mai fost niciodată cu autobuzul? întreabă Nat și acesta înghite în sec.

-Nu prea...

-Calm, frate o să fie bine, spune fratele meu, Bob e un șofer bun.

-Ia el curbele cu 200 km/h? întreabă Edward și noi ne pauză. Pi atunci nu este!

Alex oftează și eu și Nat chicotim în timp ce Sam îi dă una peste ceafă fratelui său.

-Au! Asta pentru ce-a fost?

-Pentru că ești idiot! spune roșcata și-i închide gura.

Ajungem în parcare unde ne așteaptă unul dintre comunele noastre autobuze. Tot nu-mi dau seama cum a obținut Alex permisie să ne ducă doar pe noi cinci de sâmbătă, având în vedere că tocmai luni sunt programate cursele. Am fi putut să mergem și noi cu ei, dar no! Cei doi titani ai grupului nostru au zis că de sâmbătă, ca duminică după seara, adică pe la 11 noaptea să aterizăm pe pista din Medellini. Nu știu cât zburăm, dar cert e că o să decolăm din Londra pe la prânz, acum fiind de-abia 8 jumate.

Ne urcăm toți în autobuz după ce băieții ne pun bagajele jos. Edward se oprește în mijlocul coridorului. Înghite în sec și ochii lui cercetează cu teamă fiecare colțișor al autobuzului.

-Locul ăsta nu are nici măcar jacuzzi sau scaune de masaj! sune terifiat acesta. Cine poate cineva călători în asemenea condiții?

-Oamenii normali! spune Nat așezându-se pe bancheta din spatele fratelui meu.

-Săracii...., spune Edward și pe mine mă bufnește râsul în timp ce mă așez pe scaunul de lângă Sam.

-Copii, pornim, ne anunță Bob din  față.

-Edward, cred că ar trebui să..., dar nu apuc să termin că Bob pornește mașina și din inerție și chestii de fizică pe care nu mi le amintesc, Edward își pierde echilibrul și cade jos sărutând cu nasul podeaua.

Toți începem să râdem în afară de el care se ridică în fund și se freacă la nas cu o mână. De ce mi se pare că e cam la stânga acum?

-Nu mai merg cu un autobuz niciodată, spune Edward pe nas și vocea lui seamănă cu a unui rățoi răcit și stârnește încă un val de râsete.

-Eu am zis că-i idiot, spune roșcate de lângă mine uitându-se la fratele ei.

Poate, dar e idiotul meu! adaug în gând și nu ezit să-mi dau o palmă mintală imediat ce realizez ce-am spus.