Tabara

Capitolul 33

Inainte sa pot vedea in fata mea cladirea taberei, m-am uitat pentru o ultima oara in spate. Nu voi uita asta toata viata. In minte mi se invarteau toate detaliile luptelor la care luasem parte, iar eu eram oarecum coplesita. Rana de la gat nu mai sangera, si mi-am dat seama ca nu era atat de adanca pe cat credeam. In orice caz, urma sa supravietuiesc. Michael avea rani pe tot corpul, pe care cu siguranta nu le va putea masca cu o esarfa, asa cum probabil voi face eu. Insa Michael era ingrijorat in privinta a ce imi facuse Marcus mai degraba decat starea lui fizica. Dupa ce i-am povestit in soapta, cat mai pe scurt ce imi faci de Marcus, am schimbat subiectul, iar el s-a multumit sa lase asta asa.

- Deci, pana la urma, ce ti-a facut? l-am intrebat curioasa. Mereu am fost curioasa din fire si niciodata nu am inteles persoanele nepasatoare, care se mutumeau sa tina secrete, nu sa ajute oamenii.

- Chiar vrei sa stii?

- Vreau?

- Nu, a zis zambind. Eram in portbagaj, doar eu si cu Michael, pentru ca eu chiar simteam nevoia sa vorbesc cu el dupa toate cele intamplate.

- Atunci spune-mi, am zis, chicotind.

- Pai eram bine mersi inainte sa trimit biletul ala, a spus, oftand exasperat, dar cand a aflat ca l-am trimis, eferctiv a turbat de furie. Nu ca el ar fi nu mai stiu eu ce om puternic, doar ca oamenii lui sunt. Bine ca li s-a facut si lor mila de un pustan de 17 ani, ca altfel eram deja la morga.

- Ma bucur ca ai avut incredere in mine sa te ajut.

- Nu mai puteam avea in Lauren. E, ei bine, o femeie egoista.

- Nu mai spune, am zis, ironic. Acum ar trebui sa gasesc o scuza pentru vanataile aste, am zis, facand un gest amplu cu mainile spre mine.

- Tu vorbesti!?! a zis, dupa care a inceput sa rada. Ma mir cum putea face asta, dupa tot ce i se intamplase. De parca nu as putea spune acelasi lucru si despre mine.

- Toate probele astea, au fost majoritatea o porcarie. Nu au ajutat cu nimic la evitarea inevitabilului, am marturisit eu.

- Eu nu m-am plictisit, ca sa zic asa, a zis el.

- Cum poti sa spui asta, omule?

- Nu stiu. Presimt ca oricum, si fara probe, se vor intampla destule si la anul.

- Mai vii? l-am intrebat, sincer mirata. Eu nu as face-o nici intr-o mie de ani.

- Doar daca vii si tu, a zis, ranjind.

- Asta e cumva o provocare?

- Da.

- Ok, am zis, ridicand mainile in semn ca ma predau. Dar gasim alta tabara. Gandul ca as reveni pur si simplu aici, pe aceelasi kilometru patrat cu Marcus, ma facea sa imi reapară senzatia de greata si gol in stomac.

- Ok, a zis, stramband din nas.

*

Dupa ce doctoritele l-au vazut pe Michael in halul ala, ne-au tratat rapid pe mine si Nick, pentru ca dupa aceea sa se poata ocupa doar de el.

- Si ce o sa facem cu ea? il intreb pe Jace.

- Nu stiu, si, dintr-odata, nu imi mai pasa.

- Esti sigur?

- Foarte!

- Ok, atunci.

- Stii, forta mea de la elixir nu s-a dus inca, mi-a marturisit el, ranjind.

- Nici curajul meu, am spus, vrand sa sune ca o provocare. Si se pare ca am reusit. Am inceput sa alerg, simtind pericolul ce se apropia, iar el a inceput sa alerge dupa mine, exact ca acum vreo saptamana. Am iesit din cladire, insa curajul nu mi-a fost totusi destul ca sa intru in padure, nici macar cu elixirul ala. M-am asezat pe o banca la liziera, ca sa imi trag suflul. Abia atunci am observat ca pandantivul de la gatul meu stralucea. Cel de la Jace. Ingerasul. L-am prins in pumn, incercand sa ii preiau din caldura. Jace s-a asezat langa mine, dupa care a inceput sa rada. Copilul asta rade din orice!