Tabara

Capitolul 20

Ma uitam socata de la Louren la Marcus si inapoi, in adancul inimii mele inca fiind mica flacara a sperantei stralucind, a sperantei ca Marcus glumea, si ca Louren urma sa ma ia in brate sa imi spuna ca totul era o gluma proasta. Stateam acolo si asteptam, in fata lui Marcus care ranjea exact ca un adolescent rautacios. Cand am vazut ca Louren era la fel de socata ca si mine, lacrimile au inceputi sa-mi curga mai intai incet, uitandu-ma la fata cruda a lui Marcus cu ura, apoi puternic, incat simteam ca o sa ma inec in lacrimi. Vroiam sa stau in picioare, sa-i arat lui Marcus ca nu-l cred, ca nu-i dau importanta, dar genunchii mi-au cedat brutal mi am cazut cu o bufnitura la podea.

Marcus parea satisfacut, ochii lui ca doua flacari vii pareau gata sa izbucneasca si sa ma arda nemilos in adancul lor.

- Nu eram convins daca si tu tii la el asa de mult cum parea el sa tina la tine. Dar acum stiu, a incheiat el si a iesit cu pasi mari din incaperea facuta tandari la propriu.

Louren, care abia acum parea sa realizeze ce tocmai se intamplase, a venit la mine si s-a ghemuit langa mine pe podea, exact ca o mama iubitoare. Nu puteam sa cred, nu vroiam sa cred, nu vroiam sa ma las pe mine insami sa cred, cum nu vroiam sa-i las nici pe altii sa creada. Era doar o gluma proasta. O gluma foarte, foarte proasta. Lacrimile mi se scurgeau din ochi secandu-ma de toate puterile pe care oricum nu le mai aveam. Credeam ca lacrimile puteau sterge ca un burete toate intamplarile, sa le schimbe, sa dea pagina si sa le rescrie caligrafic exact asa cum vreau eu. Asta vroiam sa se intample, asta trebuia sa se intample, pentru ca, pana la urma, erau doar niste cuvinte goale, crude, spuse de o persoana pe care nu vroiam, nu puteam si nu aveam de ce sa o cred. In momentul acela chiar vroiam sa fiu singura, sa ma inec in lacrimile mele amarnice si sa stau, sa astept sa ma ofilesc ca o floare in fata secetei.

Michael... de ce tocmai el? De ce tocmai baiatul inocent pe care l-am cunoscut de cand m-am nascut, cu care m-am jucat ani de-a randul fotbal pe campul din spatele casei bunicilor mei, cu care mi-am impartit toate lucrurile dragi pe care le aveam, cu care m-am jucat ore la rand jocuri video in subsolul casei lui, cu care impartaseam orice secret, de ce tocmai el?

Abia am simtit cum am fost ridicata de pe podea cu forta, ma simteam izolata de toti si de toate, nu auzeam si nu vedeam nimic, totul fiind ingropat in durere. Nici cea mai mare durere fizica nu ma putea trezi acum. Eram total constienta ca sunt purtata in brate de Jace, care probabil abia acum venise, eram complet constienta de toate privirile prietenilor mei atintite ingrijorate asupra mea, insa vedeam totul ca printr-o plasa alba, care ma despartea moral si fizic de absolut tot ce-mi era cunoscut. Corpul mi-era parca captusit cu plumb, si ma impingeam cu toata forta in plasa alba, care ma despartea de realitate.

M-am chircit in bratele lui Jace si am deschis ochii. Vedeam totul foarte clar, insa tot nu auzeam nimic. Simteam caldura lacrimilor proaspete pe obraji, cat si greutatea celor trecute, destinate mie, sa-mi alunge durerea, nu sa mi-o intensifice. Insa totul functiona exact pe dos. Cu cat ma afundam in realitate, cu atat mai greu imi era sa o accept. Durerea parea sa se intensifice pe minut si pentru o secunda m-am lasat prada ei, ne-mai-fiind capabila sa fac fata, legatura cu realitatea rupandu-se de tot.

M-am trezit pe un pat moale, nu mai simteam nimic. Auzeam vocea lui Ingrid si imi imaginam cum gesticuleaza disperata, o auzeam pe Maya trancanind intr-una, o auzeam si pe Lily, care parea foarte ingrijorata, si ii auzeam si pe micutii gemeni gluming ca sa-i faca pe ceilalti sa se simta mai bine. Nu pot sa cred ca toti erau stransi in jurul meu asa. Lucrurile astea mi-au dat speranta sa cred ca nu e adevarat, nu pana la proba contrarie. M-am ridicat in fund, infruntand privirile, acum tacute, ale prietenilor mei. Dupa privirile confuze ale lor, mi-am dat seama ca ei nu stiau nimic din tot ce se intamplase, nu, nici in ruptul capului nu aveam sa le povestesc. Ma obligau cu privirea. Se uitau la mine intr-un mod ciudat, care nu-mi lasa de ales. Si am inceput sa le povestesc detaliat ce se intamplase. Vocea mea ragusita rasuna clar in camera care nici nu stiu a cui era.

Dupa ce am terminat de povestit, m-am uitat in jur. Stateam pe un pat matrimonial, cu mult mai mare decat cel de la mine din camera. Dulapul era, de asemenea, cu mult mai mare, si camera parea a fi la fel. Era camera gemenilor... Dupa aceea am inceput sa observ tricouri identice aruncate pe scaune, si mai multe perechi de haine identice vazute prin sticla usii de la dulap. Mi-am plimbat usor privirea peste fetele neincrezatoare ale prietenilor mei, pana am dat cu ochii de ai lui Jace. Era acolo, chiar in fata mea.

- Eu nu cred asa ceva. Il cunosc pe Michael, e mai puternic de atat. Au inceput cautarile lui prin padure, deja, dar nu stiu in ce stadiu au ajuns... a zis Jace trecandu-si mana prin parul auriu, gest care imi dadea fiori.

- Vreau si eu sa il caut. E prietenul meu si e de datoria mea sa o fac. am izbucnit dintr-o data.

- Annie, nu poti, doar cei din grupul de elita o pot face.

- Atunci cred ca ma duc la Louren, am zis ridicand-ma in picioare si facand trei pasi pana la usa. Am pus mana hotarata pe clanta, sfidator, insa nimeni nu a reactionat in niciun fel. Ei nu intelegeau ce vreau de fapt sa fac, asa ca am continuat: Daca nu exista alta posibilitate, vreau sa intru in grupul de elita.

 Hallo, prieteni! Vreau sa va multumesc pentru toate vizualizarile si voturile, inseamna mult pentru mine. Astept in continuare pareri si sfaturi prin comentarii. Succes la citit!