Tabara

Capitolul 26

Mi-am pus ceasul sa sune la 5, si mi-am facut un dus scurt, dupa care m-am imbracat la intamplare cu un tricou larg si o pereche de pantaloni scurti, mi-am legat parul la spate, m-am spalat pe fata si pe dinti si am iesit din camera la ora 5:30. Am incuiat usa camerei, si am pornit-o spre bucatarie. Am deschis usa de la cantina cu atentie, pentru a nu face vreun zgomot, si am intrat silentios in camera mare. Am vazut pe o masa din colt un cos cu sandvisuri, care erau mereu acolo, am luat doua, si am plecat spre camera lui Jace. Cand am ajuns acolo, am deschis usa cu cotul, si am intrat, ramanand in prag. Jace era asezat pe pat, asteptandu-ma.

- Neata! am zis incercand sa schitez un zambet nerealist.

- Neata! a zis si el ridicandu-se sa inchida usa in urma mea. Mi-a luat  sandvisurile din mana, si le-a indesat in ghiozdan. A inchis fermoarul si si-a pus ghiozdanul pe umar.

- Bine gandit cu sandvisurule alea, a zis închizând usa si incuind-o in urma noastra. Sediul este in partea din spate, dupa gard. Ce gard? Credeam ca e doar padure acolo, asa ca nu m-am obosit sa verific. Eram incurcata. Cate lucruri se mai ascund aici iar eu nu stiu de ele?

Prima mea tendinta a fost sa il ating pe umar si sa strig: „Leapsa!" dar eram inca constienta de lucrurile intamplate cu o seara in urma. Trebuia sa fac ceva, dar de fiecare data cand incercam, iesea o mare porcarie, asa ca mai bine ma abtineam. Intr-un final am intins mana in fata, pe umarul lui Jace, m-am  propulsat in fata si am strigat in joaca: „Prinselea!".

- O nu, nu vrei sa faci asta! a zis el razand. Am luat-o la fuga pe langa el, dar m-a prins in mai putin de 10 secunde, m-a ocolit, si am continuat, alergand prin cladire, dupa care prin padure. Ne-am jucat asa aproape jumatate de ora, cand imi simteam picioarele captusite cu plumb si muschii arzand pe dinauntru. Respiram sacadat si, intr-un final, m-am oprit la baza unui copcac. Lucrul cel mai enervant era ca Jace nu era apropape deloc obosit, insa s-a asezat langa mine, si a zis zambind:

- O luam de la capat? Serios? am izbucnit in ras. Mai facusem odata ceva de genul asta, imi aminteam momentul de parca aveam un deja-vu.

- Nu, am zis.

- Trebuie sa mergem, a zis.

- Nu...pot...sa...respir, am zis prefacandu-ma ca gafai. Serios, ma dor picioarele, am zis, incercand sa ma destind.

- Ok, atunci facem altceva, a zis, ranjind cu gura pana la urechi. Ii venise o idee. S-a ridicat in picioare, dupa care s-a intors cu spatele la mine si a zis: "Urca!"

M-am aruncat pe spatele lui, cu mainile mele cuprinzandu-i gatul, iar el mi-a prins picioarele cu mainile. M-a saltat o idee pentru putin mai mult echilibru, si a inceput sa alerge cu mine in spate. Era amuzant, pasii lui ma faceau sa sar in sus si in jos, si mainile mele erau acum strans inclestate pe umerii lui. Radeam, putin cam prea tare, mai ales pentru ca el nu spusese nimic care sa ma faca sa rad. Imediat a inceput si el sa rada, in timp ce ma conducea vesel prin padure, spre sediu. Sediu. Ce cuvant serios pentru situatia asta. Poate ca nu era totul asa de serios cum credeam. Cel putin Jace nu parea sa creada asta. Ghiozdanul era saltat pe spatele meu, busindu-se, ridicandu-se, busindu-se, ridicandu-se. Si radeam, amandoi. Pana cand Jace a obosit. Logic.

M-am auncat de pe spatele lui inainte sa cedeze, iar cand el s-a intors spre mine, incruntat, am zis:

- Hei, daca tu obosesti, eu nu voi putea sa te car in spate.

- Nu-i o problema, a zis razand. Poti sa ma tarasti pana unde iti spun eu.

Am izbucnit din nou in ras, si am pornit amandoi vorbind si razand. Nu stiam ca padurea e asa de mare, deja alergam de jumatate de ora, insa Jace nu parea sa se incurce, stia unde merge. Intr-un final, am zarit printre copaci o cladire de doua etaje, facuta din sticla mata, care avea ferestre putine si mici, in fata careia se intindea un gard inalt.

- Am ajuns, a zis Jace ridicand capul.

- Foarte tare... am zis, pentru ca mi se parea adevarat.

Jace mi-a luat-o in fata, iar eu l-am urmat, ramanand totusi la distanta. A pus mana pe manerul mare, de metal, si a deschis usa, facandu-mi semn sa-l urmez. Am intrat intr-o incapere mica, cu peretii verzi pal, unde erau doar cateva canapele si trei usi. Jace a deschis usa care era drept in fata usii principale, si l-am urmat, abtinandu-ma impulsului de a-l intreba ce sa afla dincolo de celelalte doua usi.

- Ce o sa facem? l-am intrebat, in schimb.

- Pai o sa le comunicam conducatorilor situatia, si o sa asteptam decizia. Mai pe scurt, asteptam sa ne dea arme si plecam.

- Arme? Reale? am intrebat, ingrozita.

- Nu chiar. Paralizante.

- Ihi, am zis, inghitind in sec. Jace avea dreptate, din nou. Nu stiam in ce ma bag, nu treuia sa o fac pentru ca nu eram in stare.

- Nu-ti face griji, cu putin noroc, nu o sa fie nevoie sa le folosim, a zis, insa nu prea era sigur de ce spunea.

- Dar, pana la urma ce o sa facem? O sa ne ducem acolo si o sa il luam pe Michael?

- Pai, da!

L-am urmat pe Jace printr-un hol, apoi intr-un birou, la masa caruia statea un barbat. Era tanar, avea in jur de 30 de ani, purta costum si o pereche de ochelari asezati pe varful nasului. Parul scurt ii statea tepi, iar ceasul de la mana ii stralucea cand  si-l ridica sa-l verifice. Jace si-a dres glasul zgomotos, si barbatul s-a uitat calm in sus pentru o secunda, dupa care si-a plecat din nou capul in foile lui.

- S-a intamplt ceva? a spus el, fara sa-si ridice capul, iar glasul i-a sunat clar, gros, patrunzator.

- Da, s-a intamplat, am zis. Daca ati putea pentru o secunda doar... am inceput, politicoasa, insa barbatul m-a intrerupt, intepat.

- Nu pot. Acum, voi, copii, plecati, am treburi importante de facut, a zis, facand un gest de nepasare in aer cu mana. Asta a fost chiar nesimtire, mi-am zis.

- Va rugam sa ne ascultati o clipa! a zis Jace tare, asa incat sa fie auzit. Barbatul a tresarit, Jace avea o voce impunatoare atunci cand si-o dorea, insa tot nu a ridicat capul din treaba lui.

- Nu pot, nu intelegeti? Plecati de aici!

- Destul! am tipat. Am trantit cu toata forta palma pe masa, incat am facut-o sa ma usture, si am miscat-o foarte repede de-a lungul biroului, daramand toate foile la pamant. Au zburat toate in acelasi timp, si au inconjurat biroul, mana mea ramanand singurul lucru de pe birou.

- Asculta aici, avem ceva de zis! am tipat eu, infiorandu-ma de cat de rece si matura a parut vocea mea acum. Jace a pufnit uimit, dupa care mi-a continuat ideea:

- Este vorba despre Marcus, a zis el calm.

- Poftim? a intrebat barbatul stupefiat si alarmat. De unde stiti voi, pustanilor, cine e Marcus?

- Asta nu conteaza absolut deloc. Conteaza ca unul dintre baietii din grupul de elita... amintirea lui Michael m-a patruns ca un junghi de durere, nu puteam sa continui.

- A fost luat de Marcus, a continuat Jace in locul meu.