Academia Alice

CAPITOLUL 11: ACCIDENTUL

Nu mai văd. Nu mai simt. Nu mai aud. Nu mai gândesc. E doar întuneric, o masă de negru, de neant ce mă ia cu ea și nu-mi mai dă drumul. Pur și simplu simt cum totul se învârte și cum stă defapt pe loc. Nu îmi amintesc mai mult. Dar negru....prea mult negru.

Dintr-o dată se aude ceva, ca un strigăt într-o clădire goală.

O ambulanță....o sirenă....multă agitație. Apoi întunericul se transformă în ceață și ceața în câteva culori neclare. Chipul mamei, plină de sânge și lacrimi se întrezărește din ceață. Asistente și multe lumini.....tata pe o targă....Alex....unde e Alex? Cineva mă ridică și eu închid din nou ochii afundându-mă din nou în întuneric.

Simțeam că mor și defapt nu simțeam nimic..... nu înțelegeam nimic.... nu trăiam nimic. Eram ca o stafie. Și la vârsta mea fragedă de atunci era ceva cu totul înfiorător. Clipesc des și ceața reapare, doar că de data aceasta e o singură culoare... alb. Deschid ochii clipind des și după atâta timp pot spune că aud ceva. Un bipăit enervant sparge liniștea din acel loc. Încerc să-mi mișc capul, doar pentru a fi sigură că încă mai e acolo. Îl întorc într-o parte și dau de ochii micuți și de fașa rotundă încadrată de niște șuvițe negre peste care este pus un bandaj gros. El mă privește nedumerit și în același timp liniștit. Încerc să mă ridic dar o putere imposibilă îmi invadează trupul micuț și atât de fragil. Îmi întorc capul în cealaltă direcție și o văd pe mama dormind pe un scaun. Mă forțez, doar că vocea nu vrea să mă mai asculte. Și o șoaptă răgușită, ce nici eu nu o recunosc se aude:

-Mami...

Aceasta deschide ochii instant și când ne vede începe să plângă și să-l strige pe doctor....

Revin la realitate când Alex se oprește și eu mă uit în jur. Suntem într-un foișor între o mulțime de brazi înalți. Vântul adie ușor, afară fiind încă foarte frig. Eu mă prăbușesc jos și încep să plâng puternic, din ce în ce mai puternic. Alex vine și mă ia în brațe și începe și el să plângă. Legătura asta e mai mult o pacoste pentru el decât pentru mine. Încerc să mă opresc din plâns, doar că pur și simplu nu pot și încep chiar și mai tare.

Nu pot să cred că am făcut asta! Au trecut câteva luni bune de la ultima criză și mă simțeam mai în siguranță. Credeam că .....sunt mai bine.....

Îl aud pe Alex oftând și suspinând și îl strâng mai tare în brațe. El mă mângâie ușor pe cap și eu simt că mă mai liniștesc.

-Mi-am pierdut calmul dintr-o prostie, spun printre lacrimi cu vocea stinsă. Eu nu ar fi trebuit..... adică.... eu....

-Nu mai spune nici un cuvânt! vocea lui Alex era tremurată dar mai calmă și serioasă.

-Dar eu...

-Nu Sof, dacă nu îți pierdeai tu calmul mi-l pierdeam eu și atunci era mai rău. Cred că trebuia să sară cineva ca să nu o omor pe aia....

-Alex, nu spune asta....

-E adevărul Sof, doar adevărul! Nu pot să cred că a îndrăznit să spună asemenea prostii. Auzi...nu meriți să fii aici...

-Erau toate doar prostii? spun în șoaptă sperând ca el să nu audă.

El se încordează și mă strânge mai tare ca apoi să ofteze.

-Da,Sof. Absolut TOATE erau doar prostii. Să nu crezi nimic din ce-a spus. Absolut NIMIC.

Zâmbesc slab și oftez. Poate că nu o va recunoaște niciodată, dar știu că în adâncul sufletului său Alex mă iubește, așa cum și eu îl iubesc pe el. Dacă noi nu ne iubim reciproc, fiind gemeni, atunci pe cine să iubim?