Kyan [FINALIZATĂ]

CAPITOLUL 16

În cele din urmă, când mi-am tras mai bine sufletul, m-am ridicat de jos si am plecat liniștit si fericit spre cea care avea să mă primească de fiecare dată cu brațele deschise. Am ajuns la casa bunicii în mai puțin de zece minute, iar când eram deja aproape de veranda, am zărit silueta micuță a bunicii mele, venind grăbită spre mine. Îngrijorarea din ochii ei imi dădea de inteles ca s-a întâmplat ceva rău, însă zâmbetul de pe chipul sau blând mi-a oferit o doza de curaj.

- Ce cauti aici,copile? Mă întreabă bunica după ce o îmbrățișez strâns.

- Ma plictiseam acasă si am venit sa te vizitez,îi spun ezitand.

Îngrijorarea din ochi i se transformă în supărare,căci isi da seama de minciuna pe care tocmai am spus-o.

- Ce s-a întâmplat acasă? Mă întreabă din nou bunica,poftindu-ma în casă.

- Iar se cearta, răspund pe un ton spașit.

Dar bunica stie asta. Nu mai trebuie să îi spun tot ce am pe suflet, pentru că ea le știe pe toate,chiar dacă nu le spune niciodată.

Nici de data asta nu o face, pentru că deja nu mai e nimic de spus. Stie ca părinții mei nu se pot abtine sa nu se certe în preajma mea. Si mai stie ca ea e singurul meu refugiu în astfel de zile. De aceea mă primește mereu la ea.

- Vino, băiete,o sa iti pregătesc ceva de mâncare, iar apoi o sa îl sun pe tatăl tău să îi spun că ești aici, ca sa nu isi faca griji pentru tine.

- Nu-l suna,bunico, îi spun eu repede. Lasă-l să își vadă de treburile lui. Bănuiesc că la un moment dat va afla unde sunt si va veni după mine.

- Copile!exclama bunica, privindu-mă. O sa isi faca griji pentru tine.

- Nu-mi pasa,bunico. Oricum își va cere scuze peste câteva zile. Însă el încă nu a realizat că scuzele lui nu mai valorează nimic. Cel puțin nu pentu mine. De fiecare dată mă tratează ca pe unul dintre angajații săi, iar asta nu imi place sub nicio formă. El singur ar trebui să își dea seama ca greșește. Nu tu ar trebui să fi cea care să îi spună de fiecare dată că a greșit. Da,esti mama lui,însă cred că e suficient de matur încât să își dea seama singur de greselile pe care le comite. Acum daca ma scuzi,am sa plec la rau sa ma joc. Poate gasesc niste copiii cu care să imi petrec timpul, asa ca nu mă astepta la masa.

Si spunând toate astea, imi iau rucsacul si ies pe usa casei,îndreptându-ma spre lac,locul cel mai iubit de copiii din sat.

Ajuns acolo, încă de pe alee, se aud glasuri vesele de copiii, iar acest lucru imi aduce zâmbete pe buze si mă face să grăbesc pasul spre locul meu preferat.

Intr-adevar,când ajung la lac, observ câțiva copiii de varsta mea,care, se joacă fără griji lângă mal. Fetele au făcut un grup separat de băieți,însă distracția e ca la ea acasă printre ei. Ma alătur si eu grupului de băieți, în speranța că imi voi face prieteni noi,pentru că nu îi cunoșteam pe niciunul. Spre surprinderea mea,băieții nu sunt deloc prietenoși, însă unul singur dintre ei,ce este mai retras de restul grupului,pare să imi ofere mai multa atentie. Curând ceilalti băieți nu mi se mai par la fel de prietenosi ca inainte, pentru că îi trădează comportamentul. În loc să se joace cu totii împreună, îl resping pe băiețelul cu părul saten si ochii albastri,doar pentru că,acesta are haine mai saracacioase si sosetele murdare. Pentru mine aceste aspecte nu au contat niciodată, pentru că bunica mea,m-a invatat ca un om nu trebuie caracterizat după aspectul hainelor sale,ci după sufletul sau.