Aripi însângerate

Capitolul II - Într-o camera de hotel + Urmărind-o pe Yuri

CAPITOLUL II

Într-o camera de hotel

Era o zi frumoasă afară. Păcat că el nu putea ieşi. Hissori se uita mâhnit pe geamul ce dădea spre o pajişte verde plină de flori de câmp. Îi părea rău că nu putea ieşi să-şi continue munca afară şi că stătea închis între aceeaşi patru pereţi. Dar nu era posibil, încă nu învăţase cum să îşi ascundă mai mult de câteva ore aripile lui albe. Deşi era de o săptămână şi jumătate pe Pământ, nu reuşise să îşi facă aripile invizibile mai mult de patru ore, ceea ce era în unele momente foarte frustrant. El era obişnuit să se plimbe liniştit şi liber prin natură fără a avea vreo destinaţie anume. Ceva în parfumul florilor şi verdeaţa plantelor îl atrăgea să stea cât mai mult printre ele.

Oricum nu avea timp de distracţii, trebuia să se întoarcă la muncă. Nu progresase prea mult faţă de cum era la început. Încă mai avea multe lucruri de cercetat şi trebuia neapărat să reducă lista la mai puţin de zece oraşe, altfel avea să fie nevoit să ceară ajutor. Ceea ce nu era tocmai o opţiune. Nu suferea să aibă pe cineva ca partener. Încercase de câteva ori, dar aceştia rămâneau în urmă şi trebuia să le explice ca pentru copii toate etapele, iar el unul nu suporta să se repete. Dar exista totuşi cineva pe care îl suporta ca şi coleg, acesta era Narkangelul Ikusa. Păcat că era Narkangel, altfel l-ar fi chemat de mult să îl ajute. Ikusa putea ţine pasul cu el şi câteodată era chiar înaintea lui cu câţiva paşi. Era foarte complicat şi complex ca persoană şi i-ar fi făcut plăcere să lucreze cu el. Numai că nu putea. Îşi alungă repede aceste gânduri din minte, uitând uşor de ele şi se aşeză în faţa calculatorului, reîncepându-şi munca fără a mai acorda vreo atenţie la ceea ce se întâmpla afară, ignorând cu greu chemarea naturii.

Spre deosebire de ceilalţi îngeri, Hissori mai avea o mare calitate şi aceea era voinţa lui de fier. În momentul în care se hotăra asupra unui lucru, puteai să pui numeroase piedici în drumul lui, pentru că orice ai pune şi orice ai face, el nu putea fi abătut de la calea lui. La fel se hotărâse şi atunci. Îşi pusese în minte să o găsească pe Ayame şi avea de gând să îşi atingă ţelul, aşa că nu era nimic neobişnuit atunci când nu văzuse biletul care apăruse din senin pe perna lui.

Nici nu avea să găsească biletul acela.

Urmărind-o pe Yuri

Yuri tocmai ce scapa de la ore şi se îndreapta spre parcul natural, la nici zece minute distanţă de şcoală. Ajunsă în parc, ea nu acorda nici o atenţie la ce se întâmpla, deoarece se îndrepta foarte dârză spre locul ei preferat, în mijlocul unei câmpii întinse din parc.

Câmpia aceea îi dădu o senzaţie de deja-vu de când o văzuse prima oară. Îşi amintea că nu avea decât şapte ani când mama ei a adus-o în acest parc să se joace. Mama ei se aşezase pe o bancă şi îi spusese să nu se depărteze prea mult de ea, însă ca orice copil de şapte ani nu o ascultă şi începu să hoinărească. Se plimba, alergând din când în când după fluturi, ce semănau cu mici fulgere colorate care se jucau cu ea, până ajunse în mijlocul acelei câmpii. Fluturele care o aduse în acel loc dispăru ca prin minune, lăsând-o singură printre florile de câmp de abia înflorite. În acea clipă avu senzaţia că ştia acel loc de undeva, dar numai că nu putea să îşi dea seama de unde îl ştia. Se aşeză pe burtă uitându-se la singurul trandafir negru-roşiatic din jurul ei, fascinată fiind de culoarea stranie a florii. Se simţea în siguranţă printre acele flori şi uită uşor de timpul care trecea. Acolo o găsi mama ei care aproape că murise de îngrijorare. Din acea zi, venea cât putea de des în acel loc care reuşise să o captiveze atât de mult.

“În sfârşit, am ajuns! Ce lung a fost drumul... Oare de ce în unele zile totul este aşa uşor şi timpul trece repede, iar în alte zile parcă timpul se împotriveşte să meargă mai repede? Nu contează. Acum sunt aici, în siguranţă, sub cerul albastru şi nesfârşit.” vorbea Yuri cu ea însăşi în minte.

Odată ajunsă aici, se simţea mai bine şi avea impresia că era în siguranţă sub cerul limpede. Era singurul loc care o liniştea, care o proteja de visele ciudate care o bântuiau. Niciodată când stătuse acolo nu avusese acele vise ciudate care parcă o urmăreau necontenit. Ca un prădător ce îşi înhăţa prada, aşa o înhăţau şi pe ea acele întâmplări. Aici se putea gândi mai limpede la acele viziuni, fără a-i mai fi teamă că avea să cadă într-una.

Stătea lungită pe iarba moale, printre flori, cu ochii închişi, gândindu-se la ceea ce i se întâmplase în ultimul timp. Dacă înainte mai avea îndoieli în legătură cu existenţa îngerilor, atunci toate i se evaporaseră. Încă de acum trei zile când se trezise dimineaţa plină de transpiraţie ţipând, ştiuse că se întâmplase ceva îngrozitor. Încă nu îşi adusese aminte tot visul, dar ştia că ceva oribil se întâmplase cu cei doi îngeri pe care îi visase. Unul avea părul lung negru, cu aripi de aceeaşi nuanţă, iar celălalt părul scurt argintiu, cu aripi albe. Aceştia apărau ceva, nu ştia ce şi deodată s-au schimbat sau au apărut alţii în locul lor, deşi credea că ei suferiseră transformarea, nu că altcineva apăruse. Dar aceştia care apăruseră erau altfel. Cei care veniseră atunci, se mai iviseră şi în alte vise pe care le avusese. Dar era ceva ce nu putea să înţeleagă, nu încă cel puţin. Putea să simtă durerea prin care cei doi tineri îngeri treceau şi era o durere cum nu putea nimeni să îşi închipuie. Era ca şi cum cineva le ţinea în mână inima şi continua să strângă încercând să îi facă să cedeze. Ceea ce era diferit la aceştia era culoarea aripilor lor, era roşu, dar un roşu înspăimântător ce parcă aducea a sânge.

Atât îşi putea aminti, dacă încerca să-şi amintească mai mult, cădea pur şi simplu într-o transă şi revedea din nou scena. Dar odată cu această viziune, acest vis, nici ea nu ştia cum să le numească mai exact, căpătase şi o “putere”. De când avusese acel vis, putea să vadă nişte aure în jurul anumitor oameni. Nu ştia încă ce însemna acea aură din jurul capetelor anumitor persoane, dar era dispusă să afle. Până atunci văzuse că existau trei feluri de aură: una albă, luminoasă ce avea forma unui soare; una neagră, întunecată ce semăna cu partea întunecată a lunii când aceasta mai avea puţin şi dispărea; şi cea mai ciudată dintre toate era ultima care avea forma şi culorile unei flăcări ce parcă ardea. Altceva ce mai observase era faptul că cei care aveau o aură erau mereu în compania altor oameni ce nu aveau nici un fel de aură sau cu cei ce aveau acelaşi tip de aură ca şi ei. Niciodată nu văzuse doi oameni cu aure diferite stând împreună.

La toate aceste lucruri reflecta ea când ceva se aşeză pe fruntea ei. Luă acel lucru şi se uită bine la el.

“O pană. Este o pană neagră la fel ca cea albă ce o am în camera mea. Singura diferenţa este culoarea. Dar în rest are aceeaşi textură, aceeaşi formă... Oare de unde a apărut?” şi zicându-şi în gând asta, cerceta cu atenţie tot ce o înconjura. Pe cer nu se vedea nimic, era limpede, nimic nu păta cerul infinit, iar în jurul ei nu se vedea nici o umbră, nici o persoană, nici măcar vreun animal mic. Era ca şi cum ar fi căzut de undeva din cer şi ar fi fost atrasă să se aşeze pe fruntea ei.

“Sunt singură. Şi atunci, de unde a mai apărut şi această pană? Şi mai ales, cine sunt aceşti îngeri cu aripi negre pe care îi tot visez? Sunt buni sau răi?” zicând asta, ea îşi îndreptă frumoşii ochi verzi spre cerul infinit şi îşi dori încă o dată să afle adevărul.