Aripi însângerate

Capitolul I - În Eden, oraşul îngerilor

Capitolul I

În prezent-anul 2010

În Eden, oraşul îngerilor

Vântul şuiera încet, trecând uşor şi suflând peste petalele roşii ale florilor. Norii pluteau şi, spre uimirea lui, semănau cu nişte îngeri. O pană neagră zbură prin faţa lui, lăsându-i chipul alb uitat în zare. Văzând pana, îşi scutură aripile imense de un negru înfricoşător aşteptând să mai vadă câteva pene căzând, însă nici una nu căzu, aşa că îşi întoarse privirea spre lumea ce mişuna dedesubt. Era prea multă linişte şi pace pentru el. Acesta, cel puţin, era făcut să se lupte, să poarte războaie, căutând oponenţi şi în flăcările iadului.

“Ce mic este Pământul şi totuşi cât de plin de viaţă este spre deosebire de acest loc îngrozitor de plictisitor!” se gândeşte el. Simţea cum înnebuneşte în acea lume paradisiacă în care trăia şi nu putea decât să aştepte neputincios ca ceva interesant să se întâmple. În fiecare zi acesta privea plin de energie din grădina castelului spre lumea oamenilor. Îşi dorea şi el să meargă pe Pământ, să se plimbe printre oameni, pierzându-şi timpul încercând să îi înţeleagă mai bine, să se distreze, să alunge plictiseala ce încet îi intra în oase, dar legea lor îi interzicea. Încă de la crearea Pământului, ei au respectat regulile şi au avut grijă ca oameni să nu afle niciodată adevărul.

În depărtare se auzi vechiul orologiu din turnul ce stătea ca un paznic în faţa vechii camere a conducătoarei lor, în care locuise în timpul primei ei domnii. Auzind orologiul, se gândi la ea şi la faptul că aceasta era de ceva ani acolo jos, în lumea oamenilor. Gândindu-se la ea, îi văzu chipul frumos în faţa ochilor zâmbindu-i şi îndemnându-l să o urmeze. Făcu un pas spre iluzia ei, dar ceva îl trezi din visare şi se opri exact în momentul în care mai avea puţin şi cădea pe Pământ. Dând din cap, îşi dădu seama că nu mai avea timp de amintiri şi întâmplări de mult uitate, era timpul să se întoarcă. Făcu stânga împrejur şi o porni spre oraş.

O pană mai trecu prin faţa lui, care îl făcu să îşi întoarcă privirea spre aripile sale. I se părea ciudat să-i cadă penele aşa de repede. Încă nu atinsese vârsta respectabilă de o sută nouăzeci de ani, aşa că nu avea o explicaţie pentru penele ce îi cădeau. Le atinse uşor şi se gândi că va trebui să le cureţe din nou. Luă pana ce tocmai se aşezase pe picioarele lui şi o aruncă în văzduh, lăsând-o să fie purtată de vânt. Vântul ca şi cum ar fi ştiut care era treaba lui, o luă şi o duse spre cerul infinit.

Trebuia să fie mai atent cu lucrurile acestea, niciodată nu se ştia cine va da peste pana care atunci părea să-şi vadă de drum, dar care de fapt nu avea nici o destinaţie anume.